Vera Novac locuia la marginea unui sat uitat de lume, într-o casă care părea că n-a fost construită, ci amintită. Era o femeie tăcută, cu ochi negri, aproape violeți în lumină slabă, și cu o prezență care făcea câinii să tacă și ceasurile să se oprească. Nimeni nu o văzuse râzând, nimeni nu o văzuse plângând. Dar toți o văzuseră, măcar o dată, privind luna cu o ură atât de adâncă încât aerul părea să se închege în jurul ei.
Spuneau că nu ieșea din casă în nopțile cu lună plină. Și nu doar că nu ieșea — își acoperea toate oglinzile cu cearceafuri negre și stingea orice lumină. Doar întunericul și ea, singură cu o teamă care mirosea a cenușă și somn vechi.
Ceea ce nimeni nu știa era că Vera n-a fost întotdeauna Vera. Cu mult timp în urmă — într-o viață de care doar fragmente îi mai rămăseseră prin vis — fusese altcineva. Sau poate altceva. Într-o noapte, într-un vis ce părea mai viu decât realitatea, i se arătase o femeie cu fața acoperită de pânză, care îi spusese: „Ți-ai dorit să uiți. Ți-am oferit uitarea. Dar luna n-a uitat.”
În fiecare lună, pe 14, Vera mergea în pădure, la copacul ars din Valea Adâncă, și scrijelea în coaja lui un cuvânt: anamnesis. O făcea cu un cuțit ruginit, cu mâna tremurândă, iar sângele care curgea nu părea al ei. Nu-și amintea nimic a doua zi. Dar rana rămânea. Într-o noapte de aprilie, luna s-a ridicat pe cer mai aproape decât oricând. Nu mai era galbenă, ci albăstrie, metalică, rece ca o rană veche. Oglinzile din casa Verei au rămas neacoperite, deși ea nu știa de ce. Stătea în fotoliu, privind propria reflexie. Și reflexia a început să zâmbească înaintea ei.
„Te-ai întors,” i-a spus imaginea.
„Cine ești?” a întrebat Vera, cu vocea unei fetițe care-și vede umbra pentru prima oară.
„Sunt ceea ce ai fost înainte să fii tu. Sunt ceea ce ai ales să uiți.”
Și deodată, totul a revenit. Un val de conștiință străveche, o lume nespusă — nu pământeană, nu omenească. Un jurământ rostit în fața unei entități orbitale, care promitea nemurirea în schimbul renunțării la adevăr. Vera fusese un suflet călător, o căutătoare de sens, și găsise ceva ce nu trebuia descoperit: că luna nu e un astru, ci un ochi. Că privește. Și că cine o urăște, o cunoaște. Casa a început să vibreze. Nu fizic, ci existențial. Pereții își pierdeau forma, transformându-se în concepte: „frică”, „timp”, „pedeapsă”. Podeaua s-a transformat în memorie. Ușile s-au transformat în alegeri.
Vera a început să râdă. Sau să plângă. Sau amândouă, căci râsul și plânsul sunt fațetele aceleiași cunoașteri când adevărul e prea mult. Apoi a dispărut. A doua zi, vecinii au intrat în casă și au găsit-o goală. Doar o oglindă rămasese. Și în ea, luna. Zâmbea.
Amalia Dragomir este content writer, omul din spatele tastaturii, de peste tot, de nicăieri și, mai ales, absolventă de „Carabella” târgovișteană…
Facebook
WhatsApp
TikTok
