În cronologie inversă, am ajuns la cea de-a doua carte a poetului Sebastian Drăgan, de data aceasta fără să-mi creez așteptări anticipat și bine am făcut. Volumul este împărțit în două, un poem lung cu același titlu și o colecție de „poeme nebune, sonete stricate și alte blasfemii curate”.
Prima parte este, la rândul său, divizată tot în două – perspectiva Mariei Magdalena care îl iubește pe Mântuitor în mai multe moduri, nu doar ca pe un Creator ci și carnal, dând păcatului noi valențe, și perspectiva unei prostituate din prezent. Aparent, între cele două expuneri n-ar fi mare legătură, numai că, așa cum am învățat deja din Poeme din buzunarul de la piept, autorul nu lasă nimic la voia întâmplării.
Paralela între scenele biblice și prezent dă universalitate textului – păcatul este același, dincolo de timp și spațiu, urmărindu-ne încă de când Mântuitorul a fost pe Pământ, sau poate dinainte… întotdeauna la fel, doar adaptându-se și îmbrăcând hainele vremurilor în care se materializează.
Aici, erotismul este mult mai prezent, inclusiv în celelalte poezii, dar, în general, se menține eleganța limbajului și conturarea subtilă a imaginilor, cu ajutorul unui registru poetic plin de culoare și energie. Poetul folosește cu măiestrie greutatea cuvintelor pentru a da o formă păcatului, prezentându-l în nuanțe vii, pline de vibrație. Aparent, ai fi tentat să crezi că întreaga carte este despre dorințe carnale, erotism în formă pură și despre tot ce se întâmplă în spatele ușilor închise, în intimitate deplină, când dorința atinge cele mai înalte cote.
În realitate, multe din versuri sunt despre cea mai profundă formă de vulnerabilizare, dar și despre sacralizarea sentimentelor și proiectarea lor dincolo de timp și spațiu, undeva în mit. În Evanghelia după Maria din Magdala te vei întâlni des cu lupii. Aici, putem doar presupune la ce s-a gândit autorul, aducând un simbol cu atât de multe interpretări într-o carte cu versuri erotice. Să fie oare o reprezentare a unei împreunări ritualice sau un mesaj subtil despre siguranță, loialitate și contact spiritual mai degrabă decât fizic? Sau despre iubire instinctuală și încredere în propria intuiție?
Simbolismul lupului, inclusiv în mitologia dacică, este multidimensional, la fel ca și poezia lui Sebastian Drăgan. Ca un reprezentant al sălbăticiei în mitologia universală, lupul alb este un simbol al focului, soarelui și luminii, pe când lupul negru are semnificații lunare, întunecate, cu trimiteri la lumea de dincolo. Mergând pe ideea aceasta, descoperim un alt mesaj criptat în poezie, acela despre inteligență, instinct și pofta de libertate adânc înrădăcinate în trăirile eului poetic, dar și despre importanța conexiunilor.
Dacă privim lupul drept o călăuză în noapte, așa cum a fost adesea prezentat în legende, consolidăm nevoia de interacțiune dincolo de fizic. Atât eul liric cât și iubita sa sunt lupi care se întâlnesc dincolo de carnal, ajungând într-un univers spiritual unic, trecând barierele convenționalului. Concentrându-te pe un singur mesaj și rămânând la înțelegerea poeziei doar în plan material, riști să pierzi esența. Poetul se folosește în versuri inclusiv de al treilea ochi, ceea ce trimite înapoi, tot către lup și simțurile sale ascuțite. Luna, lupul, imaginile întunecate, ochii de păcură, noaptea slută – toate crează o atmosferă de reverie, trimițând emoția într-o proiecție astrală, desprinzând-o de real și construind visul.
Autorului îi place să rămână între lumi, nici aici, nici în vis, nici în mit și nici în ideal, undeva acolo, între ele, menţinând un echilibru fragil, care te va face să pendulezi când într-o parte când în alta, pe măsură ce dai filă după filă. Și aici, ca și în Poeme din buzunarul de la piept, autorul se joacă cu mintea cititorului, încercând parcă să îl păcălească și să-l abată de la profunzimea versurilor sale. Uneori, ai sentimentul că încearcă să mențină intimitatea poeziei sale doar pentru sine, ascunzând emoția reală de ochii cititorului și ghidându-l pe alte căi, mai la-ndemână de înțeles și aparent mai captivante. Astfel, erotismul versurilor se transformă într-un soi de momeală care să atragă atenția de la adevăratele trăiri construite în poezie. Cu inima, închinându-mă mi se pare cel mai puternic exemplu că aparențele sunt foarte înșelătoare.
Rupe-mă pe din trei,
cum tăia, odată, bunica, mămăliga
cu ața, mai întâi închinând-o!
Rupe-mă în șase, dacă vrei,
Cum cresta bunicul pita,
Cu cosorul, mai întâi închinând-o!
Sau rupe-mă de tot, în șapte, fără firimituri,
Cu inima, mai întâi închinându-mă!
Atâtea simboluri adunate la un loc, într-o poezie atât de scurtă, care parcă te invită să o treci cu vederea, arătând iar că autorul face tot posibilul să se ascundă printre versurile sale. De la o lectură la alta, poezia lui Sebastian Drăgan rămâne o descoperire în sine. Fiecare cuvânt este pus în locul potrivit și acolo unde crezi că nu mai e nimic de aflat, se conturează mesaje numai bune de văzut în lumina potrivită.
Amalia Dragomir este content writer, omul din spatele tastaturii, de peste tot, de nicăieri și, mai ales, absolventă de „Carabella” târgovișteană…
Facebook
WhatsApp
TikTok
