PUNCT ȘI DE LA CAPĂT – Amalia DRAGOMIR – Eșarfa roșie

   E primăvară și Nina își leagănă picioarele pe scăunel, privind cu jind la pomii înfloriți de afară. Prin fereastră intră razele palide ale soarelui, căzând în dungi oblice pe covorul albastru. E îmbrăcată de plimbare, dar ceva îi umbrește entuziasmul. Se uită lung, către ușa de la dormitorul mamei. Așteaptă să iasă îmbrăcată și să plece împreună. Ușa de deschide în cele din urmă și din cameră iese mama ei cu tot cu motivul lipsei de entuziasm a copilului – eșarfa roșie, cea pe care trebuie să o poarte în fiecare primăvară, până târziu, pentru că mamei sale îi este frică să nu răcească. Nina coboară tristă de pe scaun și așteaptă cu gâtul întins, până când mama ei înfășoară de mai multe ori eșarfa în jurul gâtului ei. Nina încearcă să spună ceva, dar renunță. În fugă, trecând pe lângă ușă, aruncă un ochi spre oglindă. Măcar bretonul îi stă bine. Urmează câteva ore de joacă și plimbare… Parcă s-ar bucura de ele, dar nu poate. O împiedică eșarfa roșie de la gât.

   E vară. Mai sunt câteva zile de școală și vacanța se apropie cu pași repezi. Nina stă de câteva zeci de minute în fața oglinzii. Se pregătește pentru o cafea în oraș cu prietenii. Mai e puțin și vine BAC-ul, apoi fiecare o va apuca pe drumul său. Își așează mai bine gulerul de la cămașă și, aranjându-și bretonul încă o dată, pornește încrezătoare spre ușă. De afară, se aude vântul bătând prin frunzele copacilor. Mama o privește cu subînţeles și trage draperiile din fața geamului. Deși e ziua în amiaza mare, afară e ca în amurg. O plapumă densă de nori negri acoperă cerul. „Vine furtuna și bate vântul tare!” îi spune aceasta, întinzându-i eșarfa roșie, care acum nu mai este prea mare pentru ea. Nina întoarce capul scârbită. Nu suportă nici măcar să o vadă. În plus, n-ar veni bine pe sub gulerul de la cămașă. Nu se potrivește nici cu fusta. Se uită lung în oglinda de pe hol. De fapt, la ținuta aceasta nu vine bine nimic altceva. Își pune pantofii, ignorând-o pe mama ei, care o așteaptă cu mâna întinsă. „O să răcești, Nina!” exclamă aceasta, văzând cum fiica sa o ignoră. Nina ridică din umeri, ia eșarfa,  își mai aranjează o dată bretonul și, salutând în fugă, pleacă. La capătul străzii, înghesuie eșarfa în geantă, cât mai în spate, să nu se vadă. Știe că este posibil să răcească, dar nu îi pasă. Important este să arate bine și să își impresioneze prietenii.

   E toamnă. Un covor de frunze arămii acoperă trotuarele umede și în aer se ridică mirosul de fum de la primele sobe aprinse. Încet, dar sigur, frigul se lasă din ce în ce mai tăios, odată cu zilele tot mai scurte. Nina își aranjează mai bine bretonul, în oglinda veche de pe hol – un obicei rămas încă de când era copil. Observă cu tristețe cele câteva fire de păr albe, pe care nu se știe din ce motiv, vopseaua n-a prins nici de data asta. Se pregătește fără chef să plece la serviciu, uitându-se cu tristețe afară. Vântul spulberă frunzele în toate direcțiile.

 Nina oftează. Probabil urmează să și plouă. Își privește în oglindă ținuta. Arată încă bine. Hainele se așează bine. Este o doamnă prezentabilă, față de colegele ei și asta îi aduce involuntar, umbra unui zâmbet pe buze. Vântul care îi bate în geam o aduce rapid la realitate. Este îmbrăcată mult prea subțire. Nu își permite să răcească. Băiețelul ei se îmbolnăvește repede. Asta i-ar mai trebui! Să-i dea și lui. Nina se uită în jur. Îi trebuie ceva cu care să își acopere gâtul. Sus pe cuier, zace aruncată eșarfa roșie, adusă de mama ei la ultima vizită. 

Nina strâmbă din nas. Ar mai căuta, dar ceasul o anunță că e vremea să plece. Ia eșarfa și o înfășoară în jurul gâtului, trăgând gulerul de la palton cât mai sus, astfel încât să nu se vadă și iese din casă, în vântul tot mai aprig de afară. Acum nu îi mai dă mâna să ascundă eșarfa în geantă, dar merge cu rușinată, cu capul în pământ, fără să vadă cerul roșiatic, care face loc primelor raze de lumină. Nu simte nici mirosul de fum și de dovleac copt de la patiseria din colț. Cerșetorul care aștepta în fiecare zi moneda arămie din mâna ei, rămâne cu mâna întinsă, privind trist după arătarea cu eșarfa roșie, înghesuită pe sub palton, care merge cu capul în pământ.

   E iarnă. Copacii trosnesc sub apăsarea grea a zăpezii, iar fulgii lipiți de sticla ferestrei lucesc, în razele palide ale unui soare lipsit de putere. E un ger de crapă pietrele. Nina se uită afară la copiii care se bat cu zăpadă, în grădina blocului. Nepotul ei tocmai a plecat, iar chiotele de afară sunt tot mai ademenitoare. O plimbare după prânz este numai bună, mai ales că e și îmbrăcată. Doar l-a condus pe nepoțel la mașină. Își amintește de patiseria de la colțul străzii, de unde simțea mirosul de mere coapte și scorțișoară iarna, înlocuită acum de un fast-food, din care răzbate până în balconul ei un miros înecăcios de fum și carne veche. Oare cerșetorul de la colț o mai fi acolo? Dar cafeneaua din care își lua în fiecare dimineață, în drum spre serviciu, un pahar de cafea pe care o bea în fugă, pe drum? Nina trece prin fața oglinzii. Bretonul nu îi stă bine, dar aruncă peste le o pălărie groasă, din fetru. Acum nu se mai văd decât mici părți din breton. Își strânge bine paltonul la gât și, înfășurând în jurul gulerului eșarfa mare și roşie, iese încrezătoare, în omătul până la genunchi, afară, acolo unde poate să se bucure de viață.

 

Amalia DRAGOMIR este content writer, specialist SEO, omul din spatele tastaturii, de peste tot și, mai ales, absolventă de „Carabella” târgovișeană…