Nu un întuneric de seară, nici cel care se așterne după apus. E altul. Mai greu. Mai dens. Un întuneric care curge în interior, ca o cerneală împrăștiată în apă. Nu face zgomot, nu trântește uși, dar umple tot.
Sofia nu mai știa de cât timp îl poartă. Uneori îl simțea ca pe o haină veche, trasă peste piele fără să-și dea seama. Alteori, era ca o apă rece care o trăgea în jos, încet, încet. În copilărie, îi zicea „tristețe”, apoi, mai târziu, „oboseală”, iar când a crescut, n-a mai zis nimic. Doar a continuat să-l poarte.
În casa ei era liniște. Prea multă. Pereții albi erau curați, dar tăcuți. Mobila aranjată, dar fără viață. Totul părea „în regulă”. Doar că înăuntru, nu era. Fiecare zi începea la fel: cu o trezire forțată, o cafea amară și un zâmbet doar în oglindă. Mergea la muncă, răspundea la mesaje, dădea din cap, spunea „mulțumesc”, „cu plăcere”, „sunt bine”. Nimeni nu băga de seamă. Nici măcar ea nu mai voia să vadă. Își construise un fel de tăcere perfectă în jur, un fel de cușcă invizibilă.
Dar în seara aceea, întunericul a fost mai greu ca de obicei. Nu a mai putut să-l ignore. A simțit cum i se urcă în piept, cum se înghesuie în gât, cum îi tremură degetele în poală. A închis ochii, sperând că o să treacă. Dar n-a trecut. Așa că s-a așezat pe podea, cu genunchii strânși la piept. Fără muzică, fără telefon, fără nimic care s-o distragă. Doar ea și golul din ea.
A rămas acolo minute, poate ore. Nici nu mai conta. Știa doar că ceva, în adâncul ființei ei, plângea. Nu cu lacrimi. Ci cu o tăcere grea, sângerândă. Era plânsul acelor părți din ea pe care le uitase. Copila care n-a fost niciodată ținută în brațe când avea nevoie. Adolescenta care învăța să zâmbească frumos în timp ce inima i se rupea. Femeia care voia doar să fie văzută, nu admirată. Toate tăceau acolo, înăuntru. Și acum, întunericul le făcea loc.
Sofia a deschis jurnalul. Pagina era albă. Perfect albă. I-a tremurat mâna. Apoi, încet, a început să scrie.
„Mi-e frică.”
„Mă simt singură.”
„Nu mai știu cine sunt.”
„Nu mai vreau să mă prefac.”
Cuvintele curgeau, dure, colțuroase, dar adevărate. Pentru prima dată, nu mai încerca să impresioneze. Nu voia nimic de la acea pagină, decât să o țină. Să-i ducă povara pentru câteva minute. Și în acel moment, s-a întâmplat ceva subtil. Întunericul din ea n-a dispărut — dar a respirat. S-a mișcat ușor, ca o ființă obosită care, în sfârșit, nu mai era ignorată. În acea noapte, Sofia nu și-a mai aprins veioza. A rămas cu ochii deschiși în întuneric și, pentru prima dată, nu i-a fost frică de el. A înțeles că ceea ce numea „întuneric” era doar partea ei cea mai umană — cea care simte, greșește, cade, dar trăiește.
L-a privit în tăcere și i-a spus, în gând: „Poți rămâne. Dar nu vom mai merge mai departe unul fără celălalt.”Apoi a adormit. Cu sufletul greu, dar real și plin, nu de lumină, ci de adevăr. Și, de undeva din acel întuneric, pentru prima oară, s-a născut un strop de liniște. Nu fericire. Nu speranță. Dar începutul unei păci. Iar pentru Sofia, asta era deja mult. Pentru că acolo unde e întuneric, poate încolți și o lumină care nu orbește — ci vindecă.
Amalia Dragomir este content writer, omul din spatele tastaturii, de peste tot, de nicăieri și, mai ales, absolventă de „Carabella” târgovișteană…
Facebook
WhatsApp
TikTok
