PUNCT ȘI DE LA CAPĂT – Amalia DRAGOMIR- E iarnă încă…

Scriu de mult… nu știu cât de bine o fac, n-am reușit încă să mulțumesc pe toată lumea. Ce-i drept, nici n-am făcut un scop din asta, dar nu m-aș opri nici dacă nu aș plăcea nimănui. Și în trecut, dar și acum, scrisul îmi servește încă drept refugiu. Când sunt împăcată cu mine și cu viața scriu proze. Când vine furtuna, scriu poezie. De ce? Nu știu. N-am știut niciodată de ce, dar ca să pot scrie versuri trebuie să se întâmple ceva care să mă scoată din zona de confort, în lipsa altui termen mai potrivit. Așa am funcționat tot timpul. Așa funcționez încă. Tocmai de aceea pentru azi avem niște versuri, nu de primăvară, așa cum ar fi trebuit în a doua jumătate a lui martie, ci de iarnă pentru că de la mine, iarna încă n-a plecat.

 

Tablou de iarnă

 

Scârțâie pădurea rară, sub zăpada înghețată,

Adormind sub cetățuia, de moroi abandonată,

Lupii urlă lângă ziduri, lângă poarta povârnită,

Pășind printre fiare rupte, spre pădurea amorțită.

 

La parter, printr-o fereastră, arde candela plăpândă,

Ca o rază de speranță, din lumină tremurândă,

Cu un miez călduț, de vară, încălzind natura slută,

Luminând litere strâmbe, scrijelite-n crucea mută.

 

Lângă soba-ntunecată, stă acoperit de vreme,

Sub un strat de colb subțire, fin ca albele troiene,

Un bătrân uitat de lume, în cetatea cu strigoi,

Rupt parcă dintr-o poveste, dintr-o lume de apoi.

 

Focul scapără lumină, peste umbra din firidă,

Ce se-ntinde tot mai lungă, tot mai lată, tot mai vidă,

Către oasele-nghețate, către trupul gârbovit,

Ce-a încremenit de-a pururi, lumii veșnic țintuit.

 

L-ar trezi, dar parcă doarme, peste veacuri și-a apus,

Sufletul printre ruine, fără urmă, zace-ascuns,

Umbra lui ar vrea să-l cheme, să-l ghideze către cer,

Doar că el, ca și cetatea, a încremenit în ger.

 

Lupii urlă lângă ziduri, cu ecou în noaptea rece,

Imprimând în tencuială, peste timpul care trece,

Sufletul lăsat în urmă, în cetatea cu fantome,

Printre geamurile strâmbe, printre porțile diforme.

 

Candela oftând se stinge, la fereastra-nțepenită,

Întunericul se-ntinde, prin cetatea amuțită.

Printre zidurile-nalte, vântul bate cu ecou,

Alergând umbre și șoapte, în cetatea din tablou.

 

Amalia Dragomir este content writer, specialist SEO, omul din spatele tastaturii, de peste tot și, mai ales, absolventă de „Carabella” târgovișteană…