PUNCT ȘI DE LA CAPĂT – Amalia DRAGOMIR – Drumeție

O femeie în cabană

   Undeva deasupra, o ciocănitoare începu să bată ritmic în scoarța fagului, iar Irina se agăță de sunetul făcut de ciocul acesteia în contact cu lemnul. Cioc-cioc! Cioc-cioc! Pădurea începu să se schimbe încet, copacii stând acum înfipți drept în pământul acoperit de frunze. Cioc-cioc! Cioc-Cioc! Din silueta întunecată, cu pelerină neagră, creșteau acum ramuri cu frunze mici. Cioc-Cioc! Cioc-Cioc! Pelerina părea acum desprinsă din pământ, iar printre frunzele care îi luau locul, se puteau vedea acum bobițe mărunte, violet, crescând unele lângă celelalte, ca niște ciorchini. Cioc-Cioc! Cioc-Cioc! Din fața tufișului de afine, porni în fugă printre copaci și dispăru, ceva ce părea un raton, după dungile albe de pe spate și de pe boticul ascuțit.

   Irina respiră adânc. În mintea ei era liniște. Își puse rapid cei doi rucsaci și, întorcându-se pe drum, continuă să urce către cabană, străduindu-se din răsputeri să meargă mai repede. Făcuse drumul acesta de zeci de ori și niciodată pădurea nu i se păruse atât de sinistră. Ce-i drept, era prima dată când urca singură și cu cât se îndepărta mai mult de mănăstirea de jos, cu atât se simțea mai singură și mai cuprinsă de teamă.

   Mai coti de câteva ori cu drumul, evitând să se uite peste umăr și văzu poteca spre ultima scurtătură, cea care ar fi putut să o scoată mai repede în luminiș, dar și cea mai abruptă dintre toate. În mod normal, cu încărcătura din spate nici n-ar fi stat pe gânduri și ar fi urmat drumul, dar acum, tot ce voia era să iasă cât mai repede din pădure, așa că trase aer în piept și începu să urce, prinzându-se din când în când de arbuștii verzi, pentru a rămâne în picioare.

   Undeva la jumătatea pantei se opri din nou, cu respirația întretăiată. Era mai greu decât s-ar fi așteptat. Ar fi vrut să se așeze, dar teama încă nu îi trecuse. Începu să fredoneze una din melodiile preferate, în timp ce înainta tot mai greu, agățându-se acum de tot ce îi ieșea în cale pentru a înainta mai repede.

   … Și drumul e tot ce mai am… Și drumul e tot ce mai am…

   Un croncănit puternic o făcu să amuțească. De sus, de pe ramură, o privea atent un corb. Irina încercă să cânte din nou:

   Singur, singur…

   Corbul croncăni și el. Irina tăcu. Se opri și corbul. Fata îi întoarse spatele și, încercând să îl ignore, continuă să urce. Pe sus, printre ramuri, croncănitul se auzea la fiecare aterizare a corbului, care părea că o urmărește. Simțindu-și inima în gât, privi către capătul pantei și văzu, ușurată, că mai are puțin până sus. Printre trunchiurile cenușii se întrezărea locul în care scurtătura se întâlnea din nou cu drumul.

   Câteva minute mai târziu, Irina păși pe pământul bătut al drumului. Văzu corbul trecând în zbor pe deasupra ei și oprindu-se mai în față, cu ochii sticloși ațintiți asupra ei. Fata se prefăcu ocupată cu unul dintre rucsaci. Plictisit parcă de atâta așteptare, corbul croncăni din nou. Irina își scutură capul, încercând să scape de imaginea păsării și de ideea că ar putea fi urmărită de un corb. Nu voia să o ia de la capăt. Nu-și dorea să ajungă iar la psihiatru. Cu un fâlfâit de aripi și un croncănit aproape dezamăgit, pasărea se făcu nevăzută, printre cei doi brazi înalți care străjuiau drumul. Irina îi observă și ea și porni la drum ceva mai însuflețită. Știa că în spatele brazilor era bordeiul care acoperea un puț cu apă rece. Undeva în dreapta erau toaletele, iar mai sus, era cabana în care venea mai întâi în drumețiile școlare, apoi, când crescuse, cu prietenii. Îl adusese și pe Vlad aici de câteva ori, dar acestuia nu îi plăcuse. Era prea departe de civilizație.

Amalia Dragomir este content writer, omul din spatele tastaturii, de peste tot, de nicăieri și, mai ales, absolventă de „Carabella” târgovișteană…