PUNCT ȘI DE LA CAPĂT – Amalia DRAGOMIR – Doar un vis…

   -Să nu furi! rosti o voce dură, de femeie, dar nu veni niciun răspuns.

   Ollie se foi în așternuturile care se încolăciseră în jurul său ca un cocon. Se afla într-o cameră întunecată, în care pâlpâia anemic doar lumina de la o candelă. Într-un colț, în genunchi, cu capul aproape lipit de podea, stătea un bărbat îmbrăcat în sutană. 

    -Să nu ucizi! rosti din nou vocea, făcând-o să tresară, odată cu bărbatul de pe podea.

   Întoarse capul în direcția din care se auzea sunetul, rugându-se ca ochii săi să se adapteze odată întunericului. Așa cum bănuise, era o femeie, iar Ollie se lipi și mai tare de peretele lângă care stătea, văzând cât de aproape sunt una de cealaltă. Nu îi putea vedea fața, în schimb putea să îi deducă trăsăturile din umbră. Era aproape la fel de înaltă ca și ea, dar mult mai robustă, sau poate o făcea să pară așa haina cu umeri lați pe care o purta. Avea tot părul lung, dar ciufulit, probabil acum electrizat din cauza furiei pe care o transmitea prin întreaga atitudine și prin fiecare sunet scos. Nu era nevoie să o vadă ca să își dea seama că clocotește pe interior. Chiar și așa, fără să observe detaliile, își dădea seama că femeia era îmbrăcată ciudat. Din haina care îi ajungea până la genunchi atârnau fire, de parcă ar fi fost zdrențuită, iar ai jos, după formă, bocancii nu păreau nici ei în cea mai bună stare. O observă mișcându-se și încercă să își țină respirația, deși era convinsă că o reperase deja. Se afla practic la maxim trei pași de ea. 

   -Să nu fii desfrânat! se răsti din noul la bărbatul de pe podea, care se făcu și mai mic, lipindu-și capul cu totul de lemnul vechi de pe jos.

   Ollie încercă să se îndepărteze ușor, pe lângă perete, rugându-se ca oricine ar fi fost să nu își abată atenția asupra ei. 

   -Să nu poftești nimic din ce este al aproapelui tău! continuă arătarea, iar cel de pe podea scânci jalnic. 

   E doar un vis! își spuse Ollie, nefiind nici ea prea convinsă că are dreptate. Ca din senin, în mâna femeii apăru un fel de iatagan imens, cu lama curbată, care-ar fi putut aduce mai degrabă cu o seceră, dacă n-ar fi avut mânerul de o formă ce trimitea mai mult înspre armele turcești pe care Ollie le tot vedea în serialele pe care Theo avea grijă să le critice de fiecare dată. Întinse mâna, pipăind zidul până când ajunse la ceva ce semăna cu un toc. Dacă e un toc, înseamnă că e și o ușă, iar dacă au apărut cuțite în peisaj, e vremea să te cari de aici, Ollie! își spuse și continuă să înainteze, rugându-se ca pașii săi să nu facă zgomot și să nu atragă atenția asupra sa. Era pe drumul cel bun, putea simți o ușoară adiere venind din locul pe care tocmai îl atinsese. Putea să scape. 

   O mișcare ca un fâlfâit o făcu să își îndrepte iar atenția către femeia înarmată, cu care împărțea aceeași încăpere. Văzu lama lucind în aer și cu o viteză inumană, înfigându-se în gâtul omului aflat pe podea, însoțit de un hohot sinistru. Înțelese că nu mai era momentul pentru subtilități. Dintr-un singur pas ajunse în dreptul ușii, apucă clanța cu ambele mâni și începu să tragă cu disperare, simțind cum femeia din spatele său este tot mai aproape. O văzuse. Exact în momentul în care ușa se deschise, dezvăluind dincolo o ceață strălucitoare, Ollie se simți strânsă ca în menghină. Un braț puternic o prinse de ceafă și o întoarse cu forța. Apucă să vadă chipul palid al unei femei și doi ochi galbeni, strălucitori și se trezi aruncată în ceața ciudată din spatele său.

   -Găsește-l pe Salazar! mai apucă să audă aceeași voce care rostise cele trei porunci și se trezi transpirată, gâfâind și luptând cu lenjeria pufoasă înfășurată în jurul său. 

                                                                           (Fragment dintr-un thriller în lucru)

 

Amalia Dragomir este content writer, omul din spatele tastaturii, de peste tot, de nicăieri și, mai ales, absolventă de „Carabella” târgovișteană…