Așa începe Cărbuni, probabil unicul volum de poezie scris de mine… Citind cartea de poeme „Cărbuni” a Ioanei Amalia Dragomir mi-am amintit de un haiku scris de Yamaguchi Hatsujo:
„Un sac de cărbuni ‒
iau o mână de întuneric
de pe fundul lui.”
Sunt „Cărbunii” Amaliei o mână de întuneric? Să vedem ce spune cartea! În preambulul ei, autoarea vorbeşte despre „cutiuța cu amintiri” a bunicului, Nacu Andreescu, co-autor al cărții. În această cutiuță a găsit manuscrisele cu poeziile din tinerețe, scrise de el. O carte în doi se „scrie” mai greu, pentru că trebuie o adaptare, sau cel puțin o cunoaştere sumară a celuilalt. Poemele din această carte sunt scrise în timpuri diferite, dar „cam la aceeaşi vârstă”, cum spune autoarea. Ea are „curajul” sentimental, dar şi literar, şi adună poemele bunicului ei şi pe ale sale, în această carte, cu titlul „Cărbuni”.
Ideea din haiku-ul de mai sus, este ilustrată cu prisosință de Ioana Amalia Dragomir. Ea scoate din „cutiuța cu amintiri” manuscrisele bunicului ei. Le scoate la lumină şi le publică. Lucidă şi dreaptă cu ea însăşi, Amalia nu-şi doreşte „gloria literară”, uşor de câştigat azi prin grupuri de prieteni, care te susțin prin like sau inimioare.
Cartea ei „Cărbuni” este frumoasă şi merită mult mai mult! Parafrazând-o pe autoare, pot spune că fără această carte, ea nu ar fi existat! La fel şi celălalt autor, fără această carte, nu ar fi existat. Bunic, poet de modă veche, înlocuind şi un tată absent, Nacu Andreescu, a lăsat printre fotografii, şi poeme în manuscris. Cele mai multe sunt de dragoste. Doamnele cărora le sunt dedicate, Mia, Mona, sunt la fel de romantice precum cel care le scrie catrene, într-o atmosferă idilică de foşnet de frunze şi murmur de izvoare.
„Şi-n acea clipă am fost uimit
De chipu-i enigmatic,
Ce parcă ar fi fost venit
De pe-un tărâm fantastic.”
Tărâmul fantastic al lui Nacu Andreescu este alb. Este pozitiv şi este o revărsare romantică a iubirilor, chiar neîmplinite, în viața reală. Asemănător ca idee, dar foarte diferit ca imagine, fantasticul din poemele Ioanei Amalia Dragomir, vine dintr-un tărâm, dintr-un univers de ceață, cenușă, şi este adus de o „corabie fantomă”. Este o temă predilectă, pe care autoarea o favorizează, chiar de la debutul ei editorial cu romanul „Sfera”.
„Mi-am pus la gât un colier de sfoară.
Stăm cap în cap la margine de viață.
Durerea mea azi s-a decis să moară,
Ca trupul meu să se dizolve-n ceață.”
Oricare dintre poemele din cartea ,,Cărbuni” se substituie, sau ca să folosesc un verb al autoarei, este ,,capturat” de acest univers de ploi, beznă, noroi, ceață… Este un fantastic real, pentru că realitatea imediată a devenit fantastică la modul negativ.
,,Când cerul varsă lacrimi în marea de cristal,
Tot ceru-apasă munții cu palma-i de metal,
Şi mor câmpii întinse sub valuri de noroi.
Se-nchid în scorburi vulturi îmbătrâniți de ploi.”
Purificarea se face prin lacrimă! Prin întoarcerea fiului / fiicei risipitoare! Tăcerea de mormânt într-un oraş provincial, într-o zi sau noapte de toamnă, când se aude doar fluieratul trenului în gară, este aproape bacoviană. Poeme vizuale, până la ultima tuşă, peisaje interioare sau psiho-sociale, cu nuanțe de romantism anarhic, poemele Ioanei Amalia Dragomir sunt monocrome şi monomelodice, cu rare sclipiri de soare, dar şi acesta „E-un soare sec cu glas de ploi”. Cele câteva picături de „cerneală verzuie” sau „paharul de culoare închiriat”, nu diluează, ci accentuează starea de ceață, otravă, întuneric şi ploi, tot decorul poetic în care „cei trei balauri” sau „corabia fantomă” se regăsesc la dimensiuni metaforice. Nu ştiu dacă Amalia a scris această carte cu un cărbune aprins, sau unul stins. Cărbunele aprins este roşu. Cel stins este negru. Înclin să cred că a folosit un cărbune aprins. Poemele ei dovedesc acest lucru şi au culoarea unui cărbune aprins! (C l e l i a I f r i m)
Amalia Dragomir este content writer, omul din spatele tastaturii, de peste tot, de nicăieri și, mai ales, absolventă de „Carabella” târgovișteană…
Facebook
WhatsApp
TikTok
