PUNCT ȘI DE LA CAPĂT – Amalia DRAGOMIR – Colinde, colinde, e vremea colindelor

„Colinde, colinde”…

   Andrei învățase pe dinafară toate colindele găsite în cărticica bunicii sale, între copertele de piele crăpată de timp și pe paginile cerate, acum îngălbenite. Le știa pe toate și le cânta prin casă de dimineața până seara, în așteptarea Ajunului. La cei 7 ani, privea mirat în jurul său atunci când părinții îl trimiteau să cânte în altă parte. Era primul an în care avea voie să meargă cu colindul alături de sora lui, care, spre marea sa uimire nu părea deloc încântată de această perspectivă. Chiar și așa, nu lăsă reticența din privirea surorii sale să îi umbrească fericirea și continuă să cânte în fața bradului împodobit până în ziua cea mare, când alături de sora lui, porni fericit să colinde câteva scări de bloc și se întoarse acasă cu tolba plină de covrigi și mere. Ce frumos era la colindat! În anul următor, Andrei a colindat cu colegii de școală, apoi a colindat cu prietenii de la bloc și în fiecare an, se lăsa pătruns încă de la primul glob agățat în brad, de magia sărbătorilor. În ochi, îi sclipea fiecare fulg și fiecare beculeț colorat al instalației din brad. După ce se întorcea de la colind, pe masa din bucătărie, așezate frumos pe farfurie, îl așteptau câteva felii de cozonac cald, cu nucă.

 

„E vremea colindelor”…

    Și-a tot colindat Andrei, an de an, cu aceeași bucurie de la început, așteptând nerăbdător Crăciunul, doar că, pe măsură ce el creștea, odată cu el creșteau și așteptările. Dacă până nu de mult un măr sau un covrig și zâmbetul fericit al gazdei erau suficiente, acum parcă și-ar fi dorit și altceva. Aștepta nerăbdător să vină ora la care să se întâlnească cu prietenii săi pentru colind, dar tolba țesută de bunica lui acum îi părea inutilă. Îl încurca chiar. Poate dacă ar fi uitat-o acasă, cei colindați nu s-ar mai fi simțit ispitiți să îi ofere portocale, mere și covrigi. Așa s-ar fi gândit să îi ofere bani. Privi holul îngust al apartamentului. Bunica bătea zgomotos de masă, coca pentru cozonac. Nu avea cum să îl vadă. Luă tolba și o aruncă în șifonier, în spatele geamantanului uriaș pe care îl folosea tatăl său când pleca în delegații. Primi pe WatsApp un semn că ar trebui să coboare și, trecând în fugă pe lângă ușa de la bucătărie, salută în mare viteză și dispăru, sperând ca va strânge măcar jumătate din suma pentru un nou telefon. La întoarcere, pe masă îl așteptau feliile de cozonac abia scos din cuptor, umplând tot apartamentul cu aromă de șofran și nucă. De-ar fi fost în locul lor banii pentru telefon…

 

„Căci gheața se întinde”… 

   N-a strâns anul acela banii pentru telefon, nici măcar pentru o jumătate. Nici anul următor nu i-a strâns. Grupul era prea mare și gazdele dădeau cât aveau, astfel încât să mai rămână și pentru ceilalți colindători. În ajunul Crăciunului, Andrei își privi garsoniera închiriată și lipsită de personalitate. Singurul obiect care dădea puțin suflet încăperii stickerul colorat de pe laptop. Se uită lung la sacul negru în care se afla bradul artificial. Evită dinadins să se uite la cutiile cu globulețe lăsate lângă ușă. I le trimisese mama lui, plină de entuziasm, amintindu-i că este primul an departe de casă și nu ar trebui să petreacă sărbătorile fără brad. Oftă adânc. Avusese o zi sinistră la muncă. Se mai uită o dată la brad și, repede, de parcă s-ar fi temut că îl vede cineva, luă bradul cu sac cu tot și îl aruncă în debara, închizând ușa în urma lui. Dezactivă soneria, încuie ușa de la intrare de trei ori, închise ușa de la hol mai bine și se aruncă îmbrăcat pe canapea, punându-și perna pe ureche și rugându-se ca niciun colindător să nu îi strice somnul. Câteva săptămâni mai târziu, găsi în plasa cu imprimeuri de iarnă, doi cozonaci mari și grăsuți, odată pufoși, acum tari ca piatra și îi aruncă la gunoi. Nu avusese timp să despacheteze tot ce îi trimisese mama sa. Oricum, cui îi ardea de cozonaci? Doar știa că el mănâncă mai mult în oraș…

 

„Asemeni oglinzilor”…

   Aruncă fără niciun chef pe masă, plasa cu cozonacii trimiși de mama lui pentru nepoței. Dacă tot nu putea ajunge să îi vadă și nici el nu avea timp să îi ducă în vizită, voia să știe că mănâncă sănătos de Crăciun, cozonaci făcuți în casă, nu „porcării pline de e-uri”, așa cum obișnuia să îi numească ori de câte ori îi vedea în magazine sau în reclame, la televizor. Ce nu știa ea era că aveau deja cozonaci cumpărați de la magazin și oricum, cozonacul era overrated… Cine mai mânca cozonac? Urma să comande prăjituri de la cofetăria din oraș. Primise și câteva plase cu portocale, pentru cadoul de la Moș Crăciun. Soția lui le desfăcu și le aruncă în coșul cu fructe de pe hol, care avea mai mult rol decorativ. Cine mai mânca fructe? Văzut pe fața fiului său dezamăgirea, când trecu pe lângă bucătărie. Parcă îi spunea din priviri: „Iar portocale și cozonac de casă?” Se lăsase de colindat de mult… cam de atunci de când și-a dat seama că nu va strânge banii de telefon și nici cei mici nu colindau. Dacă voiau bani, era suficient să ceară și le dădea el. Tresări când auzi ciocăniturile în ușă. Se îndreptă aproape mergând pe vârfuri și se uită pe vizor. Grupul de la ușă nu ajungea până în dreptul vizorului, dar văzu trei ciucuri uriași și colorați, aşezaţi cam într-o parte. Se întoarse plictisit și închise ușa de la bucătărie în urma lui. Cine mai colinda pe o vreme ca asta? Își privi reflexia de pe sticla aburită a geamului. Nu mai avea nimic din copilul de odinioară, care purta căciulă cu moț și care alerga din ușă în ușă la colindat, bucurându-se la fiecare covrig primit. 

   Văzu micul grup de colindători părăsind scara blocului. Erau mici și cam ponosiți, dar alergau fericiți, lăsând urme de pași prin zăpada proaspătă. „Puteai să le dai cozonacii și portocalele…”, o auzi pe soția lui spunând într-o doară, cu ochii tot la colindătorii care păreau și cam subțirel îmbrăcați. „Să-i ajute primăria”, răspunse la fel de rece ca vremea de-afară și cu ultimele cuvinte, din ochi îi dispăru și ultima luminiță. Cu o cută adâncă între sprâncenele rare, care îi aspreau și mai mult trăsăturile îmbătrânite prematur, aruncă plasa în care se aflau cozonacii încă nedesfăcuți, direct în coșul de gunoi și părăsi morocănos bucătăria.

 

Amalia DRAGOMIR este content writer, specialist SEO, omul din spatele tastaturii, de peste tot și, mai ales, absolventă de „Carabella” târgovișteană…