PUNCT ȘI DE LA CAPĂT – Amalia DRAGOMIR – Ceva de preț

O să fie… Poate nu azi… nici mâine… cândva… iar, dacă nu… va rămâne o veșnică, unică și irepetabilă iubire… și-o infinită recunoștință, Amon…
Demonul se ghemui în colțul său, înfrigurat. Greutatea cuvintelor ei îi apăsau pe umeri. Ochiul aburit al geamului îl privea strâmb, cu reflexii tăioase. Întreaga încăpere se micșorase parcă, strângându-l ca într-o menghină. Greșea cu bună știință, dintr-o mândrie oarbă și surdă la nevoile ei.
Recunoștință? o întrebă șoptit, atât de încet încât vocea i se confundă cu vântul care șuiera în perii desfrunziți de la fereastră.
Între ei se așternu muzica sinistră a viscolului, acompaniată de scârțâitul ramurilor înghețate. Ningea, dar nu ca în povești. Ningea cu ură, în toate direcțiile… așternând o iarnă înghețată pe sub haine, adânc, în suflet… Doar sufletul ei se zbătea cald…
Recunoștință, Amon, veni răspunsul pe care nu-l mai aștepta.
Demonul ridică privirea, surprins. Recunoștință pentru că, datorită lui, am învățat să iubesc fără să aștept ceva la schimb. Indiferent unde ni s-ar pierde drumurile, e o iubire pe care o voi lua cu mine intactă. E peste orice alt sentiment… Bate tot ce credeam că știu… E ireală și totuși există…
Așadar, Amon, recunoștință e cuvântul potrivit…
Demonul amuți. Pendula undeva la granița dintre lumi. Reușea să vibreze în tandem cu ea, dar fiecare scânteie venea într-o disonanță dureroasă cu natura lui. Kla intuise corect, alegând însă cuvântul greșit. Nu era ireală, ci dincolo de materie, mai presus de sine, făcând fărâme orice constrângere… O iubire cosmică, balansându-se între aici și oriunde, până la marginea lui nicăieri… Scutură capul încercând să alunge frustrarea. El, Mirco, cel care ținea flacăra aprinsă, habar n-avea. Nu pentru că n-ar fi primit semne, ci pentru că avea ochii prea înghețați ca să vadă.
Ce iarnă urâtă… Ce iarnă nedreaptă… mârâi, încruntându-se la ochiul de geam verzui…
Nu condamna ce nu înțelegi, îi șopti cu blândețe.
Deși nu-i reproșase nimic, cu fiecare cuvânt îi adusese mai aproape vidul. Dacă ar fi putut să se facă una cu peretele… rămase așa, cu privirea pierdută către o noapte lungă, fără stele, claustrat între sinceritatea ei și propriile minciuni.
E cea mai frumoasă iarnă dintre toate! exclamă Kla, cu un entuziasm zdrobitor.
Amon se cutremură. Putea să renunțe oricând. Nu semnase niciun contract. Îi era cel mai bun prieten. I-ar fi putut veni în ajutor. Onoarea lui, însă, era mai importantă… Dar… N-avea nicio obligație, alta decât față de propriul orgoliu. Nu. Trebuia să câștige. Nu pierduse niciodată! Marele Amon nu s-ar fi sensibilizat din cauza unei muritoare. Vechiul Amon… Amon cel nou, în schimb, oscila între propria onoare și împlinirea Klavdiei.
Pe cine minți? se întrebă furios. Nu-i nicio onoare în încercarea de a-i lua sufletul cu orice preț!
Dacă i-ar fi spus cineva că își va face astfel de probleme, i-ar fi râs în față. Constată speriat că, pășind pentru atât de mult timp lângă ea, se pierduse pe sine. Nu era prima dată când își observa metamorfoza, doar că întâlnirile dintre cele două versiuni ale sale deveneau tot mai dureroase. Deși îi venea să strige cât îl țineau plămânii, înjură în gând. Ar fi trezit-o…
Cât de sadică putea fi Abbadon. I-o alesese bine. Îi găsise un suflet bătrân. Drumul său se apropia de sfârșit. Își învățase cea mai importantă lecție. Pășise dincolo, în nori, fără să se fi desprins vreodată de pământ. Dar și sufletele bătrâne aveau un preț. I-l spusese chiar ea. Mai trebuia doar să-l folosească și să-l transforme în armă. Abia acum avea certitudinea că va ieși învingător.
(dintr-o carte viitoare… )

Amalia Dragomir este content writer, omul din spatele tastaturii, de peste tot, de nicăieri și, mai ales, absolventă de „Carabella” târgovișteană…