PUNCT ȘI DE LA CAPĂT – Amalia DRAGOMIR – Cel mai mare păcat

Ana sări de pe scaun, apăsându-și pieptul cu palmele și înăbușind cu greu un țipăt. Nu se așteptase la asta. În fața ei, cu o expresie amuzată pe chipul arogant, stătea chiar el, Amon, întors cine știe de unde.

   — Te-am rugat să nu mai faci asta! îl dojeni, deși tonul era blând.

   — Credeam că te-ai obișnuit deja, îi răspunse jucăuș, trântindu-se în scaunul lăsat liber de ea. Deci? Nimic?

   — Ca de obicei. Încă mai vreau să facem pactul ăla! Îți ofer sufletul meu pentru o poveste bună!

   — Ți-am spus deja că nu vreau sufletul tău! Pune mâna și încearcă până reușești!

   — Dar ce are sufletul meu? De ce nu vrei să-l iei? întrebă frustrată, privindu-l fix în ochii de un galben sticlos, de care se și îndrăgostise în secret.

   — N-are nimic. Eu nu mai iau suflete.

   — Ești un demon! insistă Ana, exasperată, și se așeză pe celălalt scaun, stând acum față în față cu el. Nu asta e treaba ta? Să iei suflete?

   — Nu. Treaba mea nu e să iau suflete, sau… nu mai este. Chiar așa, ce crezi tu că se întâmplă cu sufletele atunci când sunt luate?

   — Ajung în iad?

   — Ajung în iad și fără să fie vândute demonilor.

   — Da, știu, dar ca să nu ajungă acolo, trebuie să nu faci păcate, nu?

   — Uneori mă simt de parcă aș vorbi cu un copil de cinci ani, o dojeni el, dându-și iar ochii sclipitori peste cap. Da, trebuie să nu faci păcate. Care crezi tu că e cel mai mare păcat?

    — Crima, se repezi Ana să-i răspundă, fiind convinsă că are dreptate, dar grimasa lui disprețuitoare o făcu să bată în retragere.

   — Crima? De ce-ai fi crima cel mai mare păcat?

   — Pentru că iei o viață pe care n-ai creat-o  tu? încercă ea, fiind ferm convinsă că n-a nimerit nici de data aceasta răspunsul corect.

   — Speram să nu aud de la tine clișeul ăsta. Nu crima e cel mai mare păcat, Ana!

   — Atunci, luminează-mă tu! Care este cel mai mare păcat? îl provocă, enervată de atitudinea lui arogantă.

   — Mândria, veni răspunsul sec. Mândria e cel mai mare păcat…

   — Mândria? se minună Ana. Aș fi spus că ăsta e cel mai inofensiv…

   — Ești naivă! Mândria construiește monștri, nu crima. Uite o idee pentru cartea ta! Din mândrie se nasc cele mai nenorocite povești și tot cu ea poți distruge sufletele alea pe care le tot pomenești, deși nu știi nimic despre ele.

   — Vorbind cu tine, pare că nu știu nimic despre nimic, bombăni Ana cu ciudă și reuși să smulgă un zâmbet răzleț demonului. Pe unde ai umblat?

   — La mormântul unei prietene.

   — O săptămână? Trebuie să fi fost foarte specială prietena asta a ta…

   — A fost. Dacă nu mă chemai, aș mai fi stat… Dar, uite, identific o problemă la tine. Când nu-ți convine ceva, schimbi subiectul. Încă de când ne-am văzut, ai tot cerut o idee de poveste. Acum, când ți-am oferit una, o lași să treacă neobservată.

    — Asta n-a fost o idee. Ai aruncat-o așa ca să scapi de mine. Eu vreau ideea aia care să-mi ofere un contract cu o editură și pentru asta îți ofer sufletul meu. Ce-i așa greu? O idee pentru un suflet!

    — Nu începe iar! i-o reteză plictisit. Și de ce n-ar fi o idee bună? Ah, pentru că tu crezi că mint când spun că mândria e cel mai mare păcat! Nu, vorbesc cât se poate de serios! Cândva, făcusem o pasiune pentru pacturi – adică ce vrei tu să faci acum, adăugă văzând-o nelămurită. Și mă pricepeam atât de bine, încât am cam stârnit invidia printre frați. Într-o zi, Abbadon s-a gândit să vină cu un pariu. Avea să-mi aleagă ea un suflet pe care să-l ispitesc și să îl cumpăr, cu condiția să nu intervin cu nimic. Să las viața să-și urmeze cursul firesc. Părea simplu, nu? I-am râs în față. Nu mă refuzase nimeni niciodată. Cu toate astea, știind-o sadică, am vrut să mă pun la adăpost, așa că am încercat să văd în viitor – da, fac și asta – și să înțeleg ce are în minte, numai că Abbadon a fost tot timpul mai puternică decât mine și mai deșteaptă. Se aștepta, așa că n-am mai văzut nimic.

   — Și-ai acceptat? se trezi Ana întrebând, absorbită de povestea lui.

   — Am acceptat. Să o fi refuzat-o ar fi însemnat să confirm că nu sunt cel mai bun. Una ca asta nu se putea. Era mândria mea în joc. În plus, cum am mai spus, nu mă refuzase nimeni niciodată. Trăiam cu falsa impresie că pentru orice există un preț, inclusiv pentru suflete… Ce-a urmat…

   Amon tăcu, rămânând cu privirea pironită undeva în gol, între cele două tablouri atârnate de perete. Ceva ciudat, ca o umbră gri, se așternuse peste chipul palid. Parcă nici ochii nu-i mai sticleau la fel. Să fi fost tristețe? Să fi fost doar melancolie? Sau poate un eșec?

   — Ai reușit să îl iei? șopti Ana, nefiind sigură că pune întrebarea potrivită.

   — Am reușit…

   — Eram sigură! se bucură ea, dar se potoli imediat, văzând fulgerul trecând prin ochii sticloși, acum mijiți către ea.

   — Nepotrivită bucurie, șuieră către ea. Tocmai ți-am spus că am luat un suflet… Da, stai! Tu nu înțelegi încă ce e un suflet… N-a fost o reușită. A fost cel mai mare eșec. L-am luat din mândrie. Trebuia să pot. Și-am putut. Ea nu mai e… A rămas doar sufletul ei! E aici, ca să-mi amintească de cel mai perfid păcat! Mândria!

                                                                                                       (fragment de roman în lucru)

Amalia Dragomir este content writer, omul din spatele tastaturii, de peste tot, de nicăieri și, mai ales, absolventă de „Carabella” târgovișteană…