PUNCT ȘI DE LA CAPĂT – Amalia DRAGOMIR – Cel mai bun prieten

Mihai stătea în gară de o oră, așteptând un tren ce părea că nu mai vrea să ajungă. Se plimba în sus și în jos, călcând chiștoacele de țigări aruncate pe lângă coșurile de gunoi, peste ceva ce fusese un mozaic galben, acum sărit din loc în loc. Undeva, pe unul din puținele scaune care mai erau întregi, un bărbat privea în gol, așteptând și el probabil același tren sau altul. Cum Mihai se plictisea teribil, se apropie de străin, căutând în minte un subiect de discuție. Dacă avea noroc, puteau să stea de vorbă până la destinație. Se opri în fața străinului și începu stângaci: „Bună ziua! Ai un foc?”. Străinul îl privi cu prietenie și îi întinse o brichetă, pe care o primi cu un zâmbet cald înapoi și își continuă neperturbat contemplarea. Mihai se așeză pe scaunul de lângă el și încercă din nou: „Cât o mai întârzia oare trenul ăsta?” Văzând că străinul ridică din umeri nepăsător, continuă: „Nu te supără că întârzie tot timpul?”. Bărbatul se întoarse din nou către el și răspunse melancolic: „Azi, nu. Azi am de luat o decizie în legătură cu cel mai bun prieten, pe care îl las în urmă.” Oftă și continuă să privească în gol șina de tren. „Și eu am un prieten bun pe care mi-ar fi greu să îl las în urmă”, spuse Mihai într-o doară, considerând că are în față cel mai plictisitor interlocutor. Se uită în jur, sperând să găsească o altă persoană, dar gara era goală. Pentru că nu avea de ales, reveni la străinul de lângă el: „Și cum e prietenul tău? De ce zici că trebuie să îl lași în urmă?”.

Străinul oftă din nou și se întoarse iar către el, fără nicio expresie. Nu părea nici deranjat, nici încântat. Răspunse cât mai neutru, încercând să mascheze cât mai bine orice sentiment: „Cel mai bun prieten e de fapt o prietenă. O roșcată cu ochii migdalați, de 50 kg…”, zâmbi cu subînţeles și îi făcu cu ochiul lui Mihai. „Cu picioare lungi?” întrebă Mihai, curios și încercând să își facă o imagine cu prietena străinului. Zâmbetul acestuia se întinse și mai mult. „Da, e înăltuță și are picioare lungi.” Mihai se gândi cu ciudă la prietena străinului. Și lui i-ar fi părut rău să lase în urmă o așa prietenă. Dintr-o dată, își dori să afle mai multe și întrebă: „Și altceva ce poți să îmi mai spui despre prietena ta? Ce o face atât de specială?”.

Străinul clipi de mai multe ori, încercând să își adune ideile și apoi, cu un oftat prelung începu să povestească: „În fiecare dimineață este cu capul pe perna mea. Se trezește odată cu mine, mâncăm împreună, uneori chiar din același castron. Uneori îmi aduce și papucii la pat, atunci când vrea, alteori îmi aduce castronul în pat și îmi amintește că trebuie să mâncăm. Când vin de la muncă, ne plimbăm împreună o oră sau două, în parc. Uneori alergăm împreună, alteori doar mergem la pas și mirosim iarba verde. Când obosim, stăm lângă lac, în iarbă și privim apusul împreună. Atunci când mă simt rău vine mereu și stă lângă mine. Iarna trecută mi-am luxat glezna la sală. Nu s-a dezlipit de mine cât am avut piciorul în bandaj. Când sunt supărat, vorbesc cu ea și vine lângă mine, se așează cu capul pe genunchii mei și oftează. Îi povestesc tot și mă înțelege. Nici n-ai idee cât de înțelegătoare este! Când m-am certat cu ai mei și m-am mutat într-o garsoniera mizerabilă, a venit cu mine și nu a zis nimic, i-a plăcut și canapeaua cu arcurile sărite. Când am picat admiterea la facultate, a continuat să iasă cu mine în fiecare seară la plimbare. Când n-am avut bani, a mâncat cu mine biscuiți și pâine cu parizer fără să facă nazuri. Tot ce contează pentru ea sunt eu și atât. Când ne-au tăiat gazele pentru că nu găseam de lucru și nu mai aveam bani, a rămas lângă mine și m-a încălzit. Când m-am împăcat cu ai mei s-a întors în patul nostru moale și pufos. A dormit cu mine în corturi, pe plajă, în camere de motel insalubre și era mereu fericită… Uite, e ora șase… Acum ar fi trebuit să fim afară, la plimbare, în parc…”.

Mihai îl asculta cu respirația oprită. Și-ar fi dorit și el o astfel de prietenă. Străinul era probabil nebun dacă lăsa așa ceva în urmă, sau avea un motiv solid. Întrebă: „Și de ce nu o iei cu tine? Nu cred că te-ar refuza!”. Străinul oftă din nou, iar Mihai începu să regrete pentru că îi provoacă și mai multă suferință. Răspunse în cele din urmă posac: „Cu siguranță ar veni cu mine, dar nu este loc pentru amândoi. Mă mut într-un oraș mare, unde aș găsi cu greu un loc în care să stăm.” Spunând acestea, se întoarse din nou la șinele de tren, privindu-le încruntat de parcă i-ar fi făcut ceva rău. Mihai întrebă din nou: „Știe că pleci?”. Străinul îl privi cu tristețe: „Știe. Azi nu a mâncat. A rămas cu capul în perna mea. Acolo a stat, amărâtă, toată ziua. Când am plecat, a venit până la ușă și am auzit-o plângând în urma mea.”

Mihai se simțea și el trist. Știa că străinul era mai îndurerat decât ar fi vrut să pară și simțea pentru el doar milă. „Merită mutarea aceasta un asemenea sacrificiu? Chiar nu poți face nimic ca să vină cu tine?” se trezi întrebând, deși știa foarte bine că a depășit de mult limitele discreției. O cută apăru între sprâncenele groase ale străinului și acesta își trase înfrigurat gulerul mai aproape de gât. Deschise gura să răspundă, dar o închise la loc, de mai multe ori, ca și când cuvintele nu ar fi vrut să se formeze și să iasă.

Șinele începură de o dată să vibreze. Venea trenul, iar Mihai se deconectă brusc și se ridică în grabă de lângă străin, punând mâna pe mânerul valizei pe care o avea după el. În depărtare se vedea deja locomotiva albastră și veche, venind. Se întoarse din nou spre străin, care era nemișcat: „Haide, că nu stă mult!” îl zori el, văzând că nu se ridică. Străinul îl privi din nou de data asta cu luminițe ciudate sclipindu-i în ochi și se ridică alene, răspunzând: „Nu pot. Trebuie să mă întorc la ea!”. Mihai îi întoarse privirea cu o bucurie sinceră și se îndreptă spre cea mai apropiată ușă, aruncând valiza în interior. Se urcă și el după ea și rămase în ușă. Străinul îl privi entuziasmat și îi spuse: „Nu ți-am zis cum o cheamă! O cheamă Rona și acum probabil latră de a trezit deja tot cartierul!”. Trenul se puse în mișcare, scârțâind din toate încheieturile iar străinul rămase tot mai în urmă. Mihai se dezmetici și strigă prin ușa deschisă: „Latră?!”, dar auzi doar: „Drum bun, prietene!”, iar străinul se făcu tot mai mic, până când dispăru complet, cu tot cu gară, în spatele copacilor care străjuiau calea ferată.

Amalia DRAGOMIR este content writer, specialist SEO, omul din spatele tastaturii, de peste tot și, mai ales, absolventă de „Carabella” târgovișeană…