PUNCT ȘI DE LA CAPĂT – Amalia DRAGOMIR – Ceai de portocale

   Maria aștepta cuminte, pe scaunul tapițat de lângă calorifer, cana de ceai de mentă pe care o comandase. Era singură. I-ar fi plăcut să aibă pe cineva cu care să schimbe o vorbă, dar azi nu era cea mai fericită zi a ei. Privi în jur la toți ceilalți, care o priveau la rândul lor întrebători. Doar ea era singură. Se apropie mai mult de draperia albastră de la geam. S-ar fi ascuns după ea, dar știa că ar fi atras și mai mult atenția. Chelnerul care se apropia de ea cu mâinile goale îi atrase atenția de la ceilalți clienți curioși. Nu mai aveau ceai de mentă. Aveau doar de portocale. Ridică din umeri și acceptă această singură variantă, deși nu o încânta deloc. Se pare că ziua nu doar începuse prost, dar continua în același mod. „Nici măcar un ceai?!” se întrebă aproape cu ciudă. Ar fi plecat, dar mai era mult până la tren.

   Rămase cu ochii în telefon, prefăcându-se că se uită la ceva interesant, când chelnerul lăsă în fața ei cana cu un lichid portocaliu, aproape auriu, și cele două pliculețe de miere. Fără prea mare tragere de inimă, aruncă pliculețe înăuntru și mestecă mecanic. Afară începuse să plouă mărunțel. Maria oftă. Era abia prânzul. Amestecă într-o doară, cu lingurița în lichidul portocaliu, încercând să topească mierea. Până seara avea să ajungă acasă. Nu știa nici ea de ce merge acasă. Nu mai ajunsese de ani buni. De câte ori o întreba tatăl ei, găsea tot felul de pretexte să nu ajungă. Acum acceptase mai mult instinctual, fără să înțeleagă de ce și trebuia să își respecte promisiunea, altfel tatăl ei ar fi sunat-o iar și iar și iar, până când ar fi ajuns să se certe.

   Se întoarse la cana ei. Mierea se topise, lăsând mici firicele aurii, lucioase, pe lingurița argintie. Mirosea frumos. Nu era de menta, dar măcar era cald. Maria sorbi din lichidul care ajunsese la o temperatură rezonabilă. Era surprinzător de bun. Ușor amărui, cu note dulci de miere, puțin acrișor și foarte familiar.

   Închise ochii și revăzu casa cu geamurile mici în care crescuse. Iarna puneau în fereastră portocale, mandarine și mere. Ce-i drept, erau mai multe mere decât portocale, dar arătau bine și seara, când venea de la săniuş, străluceau colorate, în lumina becului galben din interior. Își aminti cum puneau cojile pe soba încinsă și camera se umplea de miros de portocale, care rămânea mult timp în aer. Le lăsa acolo până când se uscau bine, apoi mama ei le punea în ceai. Nu aveau multe, dar erau fericiți. Abia aștepta să ajungă acasă și să pună iar mere în fereastră.

   Mai luă o gură de ceai. Începuse să se răcească. În minte îi veni imaginea ceaiului făcut de bunica ei dimineața, înainte de școală. Nu era de portocale. Era de cătină, măceșe și sunătoare, dar umplea camera cu aburi aromați. Uneori mergea chiar ea să adune cătină și măceșe pentru iarnă. Viața era atât de simplă pe atunci. Simți adânc în suflet mirosul de magiun de prună. Își aminti cum bunicul le oferea de colind, ei și fratelui său câte o portocală. Abia aștepta să ajungă și să îi dea ciocolata cu mentă, pusă în pliculețe negre pe care o cerea de fiecare dată când venea cineva „de la oraș”.

   În cană mai erau acum doar câteva guri de ceai reci. Dădu cana peste cap. Surprinzător, ceaiul de portocale era bun și rece. Se trezi în grădina micuță din spatele casei, unde, printre tufele de bujori era o măsuță din metal, cu picioarele strâmbe. Era măsuța pe care își făcea temele pentru vacanță. Mama ei făcea din mai multe floricele mici și plante parfumate un ceai pe care îl răcea și pe care îl punea pe masă, într-o carafă de sticlă, în locul sucului pe care și ea și fratele ei îl cereau. Atunci protestau în cor văzând băutura maroniu-verzuie din carafă. Acum, își dorea să ajungă mai repede și să facă împreună cu mama ei un ceai, să stea la gura sobei, printre cojile de portocală puse la uscat.

   În cană nu mai era nimic. Privi porțelanul alb și își aminti brusc că cineva lipsea. Cu mișcări sigure, puse mâna pe telefon și îi scrise fratelui său: „Te aștept acasă, la un ceai de portocale!”

Amalia Dragomir este content writer, omul din spatele tastaturii, de peste tot, de nicăieri și, mai ales, absolventă de „Carabella” târgovișteană…