PUNCT ȘI DE LA CAPĂT – Amalia DRAGOMIR – Casa de la capătul timpului

   Casa bunicilor nu era nici mică, nici mare… de fapt, niciodată nu m-am gândit la dimensiunile ei. Era suficientă pentru noi toți și avea suflet, mult suflet. Îmi aduc și acum aminte mirosul care m-a întâmpinat prima dată – mirosea a lemn vechi, a prune uscate și a fum, dar mai ales mirosea ca el, ca bunicul. Eu am tot împărțit dormitorul, când cu Carla, când cu Olga, când cu mama, iar la final am rămas  singură în dormitorul dublu, care avea vedere înspre peri. Când am venit aici, în primul dormitor  era o canapea lipită chiar de peretele aflat sub geam. Noaptea, când era furtună, vedeam fulgerele luminând ramurile copacilor din fața ferestrei și le asemănam cu brațele strâmbe ale unor monștri, gata oricând să pătrundă prin sticlă și să mă smulgă din așternuturi. Iarna, ramurile se umpleau cu zăpadă și începeau să scârțâie, iar în nopțile geroase, când pe cer se vedeau sclipind stelele, ramurile pocneau înghețate, ca și când ar fi fost gata să se rupă. Cu timpul, am învățat să le ascult glasul și să mă bucur de fiecare mișcare. De ciripitul păsărilor, de ploaia care le izbea cu putere, de fiecare fulg depus pe ele și de fiecare codiță de veveriță care se vedea trecând de pe crengi pe acoperiș, iar de acolo în pod, unde găseau căldură și loc pentru somn.

   În cealaltă jumătate era un alt pat și o sobă, în care bunicul făcea focul iarna. De acolo și mirosul de fum care se imprimase de-a lungul timpului în pereți. La gura sobei, el își fuma ultima țigară înainte să adoarmă. Pe lângă sobă stăteam și noi iarna când veneam de la săniuș, ne coceam mere pe teracota încinsă și ascultam lemnele trosnind înăuntru.

   Nu era cea mai frumoasă casă. Nu mai era, deși fusese odată… acum, păstra încă urmele trecutului. Deși o jumătate era renovată. Cealaltă jumătate încă avea flori pictate pe zugrăveală și diverse modele, așa cum fusese moda la ultima renovare. În dormitor, încă mai păstrasem ștergare pe pereți – bunica spunea că acestea conservă mai bine căldura – însă în ele și în toate micile detalii care făceau ca această casă să fie atât de imperfectă, stătea de fapt sufletul ei. Era bătrână și ea, iar uneori mai scârțâia, făcându-ne să tresărim în așternuturi, însă era încă plină de viață. O energie vie plutea printre noi, făcându-ne să nu vedem decât frumosul din jur, așa cum era el, poate ciudat pentru unii, urât pentru alții sau demodat pentru cei mai mulți dintre oamenii care ne treceau pragul. Eu nu simțeam nevoia de altceva. Era locul acela cald și primitor numit acasă, pe care nu-l avusesem niciodată. Era un fel de bârlog în care mă simțeam protejată, în siguranță, în care puteam să fiu eu, fără să-mi atrag priviri ciudate.

   După dormitorul dublu, urma o altă cameră ce servise mai întâi drept bucătărie, apoi devenise sufragerie, pentru a se transforma în dormitor. Acolo se mutase Carla. Îi plăcea mai mult camera aceea și, la ceva vreme după ce bunicul ne-a părăsit, am renovat-o, iar ea mi-a cerut să îi pictez flori pe pereți. Unele mai moderne decât cele aplicate pe șablon, dar tot flori – iar așa spiritul viu al casei rămăsese alături de noi. Florile de pe pereți erau și ele ale noastre.

Din dormitorul Carlei, se trecea într-un salon imens, care nu mai era utilizat. Era pur și simplu o cameră foarte mare, care servea acum pe post de depozit pentru diverse obiecte care nu își mai găsiseră locul prin dulapuri. Toți făceam planuri cu salonul și ne gândeam cum să îl utilizăm, însă nu am făcut niciodată nimic în sensul acesta. A rămas o simplă cameră pentru depozitat obiecte vechi și cărți. Necesita o investiție mult prea mare, erau altele de făcut. În ciuda faptului că era depozit de vechituri, și salonul avea viața lui. Prin cele trei ferestre mari, vedeam atât grădinița cu flori, cât și copacii în care își făcuseră cuibul mai multe familii de păsări. Dimineața, dintr-o parte răsunau coruri de ciripituri, în timp ce pe partea cealaltă ne întâmpinau florile colorate din grădiniță.

   De aici, treceam într-un alt hol, în care se putea intra și de pe veranda cu trandafiri. Era un hol în care s-ar fi putut face cu ușurință o altă cameră, însă a rămas tot timpul loc de relaxare și liniște, dar și spațiu de trecere către celelalte două încăperi la care planul de renovare nu a mai ajuns. Una dintre ele era atelierul bunicului. Acolo repara electronice și tot aici își depozitase o foarte mare parte din uneltele pe care le folosea cel mai des. Când s-a dus, aici mi s-a părut că a rămas cel mai mult din sufletul lui, așa că, deși era cea mai mică încăpere din casă, mi-am făcut, pentru scurtă vreme, propriul dormitor în ea. Nu încăpea decât biblioteca și un fotoliu pat, dar mă simțeam mai aproape de el ca niciodată. Mă așteptam din clipă în clipă să intre și să mă certe că umblu în lucrurile lui și i le încurc… dar lucrurile lui nu mai erau aici… le scosesem pe toate, pentru a înghesui fotoliul… n-am folosit mult această cameră, era foarte mică și, în plus, avea propria ieșire în curte, făcând ca frigul să intre mai ușor.

   Cealaltă era tot un dormitor, în care, pe unul dintre pereți, erau agățate fotografiile străbunicilor. Aici nu mi-a plăcut niciodată să rămân prea mult timp singură. De fiecare dată când priveam către ei, mi se părea că din fotografiile vechi, alb-negru, mă priveau ochii lor, care mă urmăreau peste tot, înregistrându-mi fiecare mișcare. Era și singura cameră care mai păstrase ceva din ceea ce a fost odată – o oglindă suspendată pe unul dintre pereți, cam pătată, dar valoroasă datorită ramei groase din lemn nobil, sculptat și lăcuit. Pe peretele opus se afla un scrin, din același material, cu sertare și cu un capac secret care deschidea un spațiu special pentru obiecte de valoare și acte. Acum, în locul acela erau depozitate numeroase fotografii alb-negru, care păstrau amintirile bunicilor, transformați chiar ei în aduceri aminte.

   Casa toată își păstrase viața chiar și după dispariția bunicilor, pentru că, atât timp cât noi eram înăuntru, sufletul ei nu avea să îmbătrânească niciodată. Ea își trăgea energia de la noi și tot ea era cea care ne dădea viață și ne făcea să rămânem împreună. Era primul loc numit de mine acasă și rămăsese așa, în ciuda transformărilor prin care trecusem cu toții. Casa noastră nu era cea mai frumoasă, nici cea mai nouă, nici cea mai modernă… era doar o casă cu suflet… cu mult suflet.

Amalia Dragomir este content writer, omul din spatele tastaturii, de peste tot, de nicăieri și, mai ales, absolventă de „Carabella” târgovișteană…