Expresia românească „să moară și capra vecinului” pare a fi scrisă în ADN-ul românului de sute de ani, și a devenit aproape o autoprogramare neurolingvistică, pe care noi reușim să o ducem la rang de artă. Se pare însă că în perioada pandemiei, capra vecinului a devenit și mai interesantă, iar conaționalii noști se manifestă cu bucurie în cele mai nepotrivite momente. Eu am numit-o bucurie pandemică, deși pandemia nu a făcut altceva decât să scoată monstrul din noi și să arate cât de barbari suntem de fapt.
Noii bucuroși sunt cei care comentează la postările cu decedați. Spun noii bucuroși pentru că răsar ca ciupercile după ploaie și dacă te uiți al pozele lor, pare că n-au zâmbit de când s-au născut, dar au descoperit acum o bucurie bolnavă. Apar la acele postări de la publicații mai mult sau mai puțin serioase, cu familii din care au mai rămas doar copiii sau din care n-a mai rămas nimic și imediat sub ele se adună fețele amuzate, acele plăcințele galbene cu gura până la urechi. Nu mai întreb ce este amuzant, oricum n-ar avea sens, pentru ca orice ființă cu un minim de empatie ar simți măcar că este deplasat să se bucure. Culmea, apar și la bilanțurile zilnice cu decedați și pozitivi. De la începutul pandemiei, vad asta: 10 decedați – râsete, 100 de morți – râsete, aproape 500 de persoane decedate – cineva râde cu lacrimi, la toate postările.
Dacă emoticoanele care leșină de râs nu ne-au atras atenția, pentru că cineva s-a gândit, din fericire, să le facă mici, ajungem la comentariile care arată ca subtitrarea unui film cu psihopați. Dacă decedatul s-a vaccinat, apar comentariile de genul: „Foarte bine că a murit, dacă a fost spălat pe creier!”, „Așa îi trebuie, dacă s-a vaccinat!”, „A murit ca prostul și cu vaccinul făcut!”. Dacă decedatul nu s-a vaccinat, apar cei care susțin vaccinarea, cu comentarii la fel de empatice: ”Foarte bine, așa merită dacă nu s-a vaccinat!”, „Să moară toți nevaccinații!” și lista continuă. Dacă știrea spune că bolnavul este încă printre noi, dar cu un picior în groapă, cineva, de undeva strigă: „Să moară!”. Pe cei din urmă i-aș întreba doar atât: De când, furnică nesemnificativă, decizi tu când să se termine o viață pe care nu tu ai dat-o?
Revenind însă la postările de pe Facebook și la reacțiile demne de filme de groază cu buget redus, dacă ar veni cineva de undeva, care nu ar ști nimic din ce se întâmplă acum, ar crede că a ajuns la varianta online a secției de agitați de la Obregia. Păcat că Facebook e doar o rețea de socializare, care nu împarte sedative și cămăși de forță.
Nu este o nenorocire să nu simți mare lucru, sau să simți un regret temporar, care trece în următoarele trei secunde. Dacă nu te lega nimic de respectivii, nu are nimeni pretenția exagerată să îi jelești tu, dar dacă tot nu simți nimic și nu poți spune nimic bun, ai putea măcar să taci și să treci peste. Pe laptop, ai în dreapta o linie verticală, nu ezita să o folosești. Pe telefon, trebuie doar să dai cu degetul pe ecran și dispare. Nu te apuca să râzi, pentru că dai dovadă de o lipsă dezgustătoare de bună cuviință.
Nu uita că mai este o vorbă, tot din înțelepciunea strămoșilor, care spune așa: „Fie roata și pătrată, tot se întoarce ea odată!”. Înțelepți ei, bătrânii noștri, doar că au uitat să spună și cum se întoarce. N-au spus, dar aveau o altă vorbă: „Nu râde, că te ajunge râsul!”. După ce te ajunge râsul – nu cel din pădure – s-ar putea „să ajungi de râsul curcilor”. Care curci? Cele care râd până plesnesc, făcând pe eroii și pe propovăduitorii dreptății, prin online, că e la modă, și prin offline, acolo unde le permite curajul. Știm deja, în offline, te duci cuminte la înmormântări, jelești mai abitir ca rudele defunctului, să te vadă tot satul. Zâmbetul strâmb și comentariile deplasate le păstrezi pentru online, unde le arunci de pe conturi false, cu ursuleți panda la profil. Să știi că asta este dorința unei familii care trece printr-o pierdere. Să vadă urși panda și pinguini agresivi și puși pe scandal, care îl fac albie de porci pe cel trecut în neființă.
Dacă totuși îți pui o plantă la profil, nu uita că și plantele sunt iubitoare de frumos, chiar și mărăcinii, iar dacă îți pui icoane, gândește-te numai cum se vede când Sfântul Nicolae blesteamă și suduie de mama focului pe Facebook. Despre icoanele de la profil și atitudine, poate povestim în alt articol, dar crede-mă pe cuvânt, dacă ești în ipostaza, asta nu pot decât să îmi scot eșarfa și să o flutur, ești un monument ambulant de ipocrizie, de la care nimeni nu ar trebui să aibă așteptări.
Și cum spuneam, bucuria asta pandemică tinde să acapareze cel puțin online-ul, dar de cele mai multe ori nu se oprește acolo, răsună prin magazine, prin stațiile de autobuz, pe străzi, prin parcuri. Răsună cu zgomot de palme date peste obrazul umanității și îmi întăresc convingerea că, dacă Sasha, câinele meu, ar învăța să vorbească, ar fi o creatură mai bună și mai inteligentă decât mulți bucuroși de duzină, care nu ezită să rânjească tâmp la nefericirea altora.
Dacă te regăsești în gașca fericiților, trebuie să îți spun că, dacă moare capra vecinului, asta nu înseamnă că tu vei avea o capră, iar dacă ai deja una, după ce moare a vecinului, a ta nu o să fie mai frumoasă. Rămâne la fel de urâtă, stearpă și slabă. Singura soluție pentru capra ta este să te ocupi de ea. Are nevoie de hrană, de apă, de muzică bună, de zile în care să vorbești cu ea, în care să o înveți să evolueze, în care să îi citești, de momente în care să o iubești și în care te asiguri de evoluția ei. Ia încearcă! S-ar putea să descoperi peste câteva luni că ai o capră numai bună de dus la expoziție, în timp ce și capra vecinului trăiește liniștită.
Și dacă totuși nu poți să te ocupi de capra ta și simți că te umflă râsul, imaginează-ți că ești în locul celui de care râzi pentru câteva secunde. Imaginează-ți că primești tu sacul negru. Nu, nu spune că ție nu ți se poate întâmpla, pentru că după colț, fiecare avem propriul sac negru, care așteaptă cuminte. El nu se grăbește și lui nu îi pasă de sacul vecinului. Știi cum spune altă vorbă din popor, „ce-i al tău, e pus deoparte”, inclusiv sacul. Dacă totuși continui să te bucuri, ai putea lua în calcul o vizită la psihiatru, dar nu o vei lua, pentru că ești arogant și crezi că ai dreptate, așa că nu pot decât să îți spun și eu la fel de arogant: Nu uita că există cel puțin un câine, care este mai mai inteligent ca tine – al meu!
Amalia DRAGOMIR este content writer, specialist SEO, omul din spatele tastaturii, de peste tot și, mai ales, absolventă de „Carabella” târgovișeană…
Facebook
WhatsApp
TikTok
