Din fericire, orașul e ceva mai bine iluminat decât zona de campare din Tromsø, iar parcul de distracții se vede de la distanță, după roata uriașă și colorată. O să fie aglomerație, lucru care nu mă încântă foarte tare, dar îi dau înainte. În fond, eu am vrut asta, nu? Găsesc cu greu un loc de parcare și ne strecurăm printre oamenii veniți să se distreze. Ochi-Verzi e tot mai crispată, din cauza celor care trec pe lângă noi și se uită mirați la ea. O înțeleg perfect, iar în momentul ăsta și eu le-aș scoate ochii! O ghidez spre una dintre tarabele cu ursuleți și îi propun să tragă la țintă în ei. Mă gândesc că asta ar putea-o înveseli, cel puțin pentru moment, dar mă refuză:
— Cred că am avut suficiente împușcături pe azi, îmi spune evaziv, aducându-mi aminte de bietul Rudolph care nu mai e printre noi.
— Înainte să plecăm de aici, ar trebui să mâncăm ceva, altfel cred că Kelsig o să vrea să ni-l pună în farfurie!
— Asta bănuiesc și eu, îmi răspunde cu o cută între sprâncenele arcuite. Trebuie să am o discuție cu el pe subiectul ăsta cât mai curând.
Zâmbesc. Poate o să-i dea și lui o sticlă în cap! N-ai idee, cititorule, cât mi-ar plăcea. Aș avea așa, o satisfacție interioară, știind că o sticlă s-a spart în țeasta roșiatică și uriașă. O las să se uite la câteva suveniruri și caut o soluție pentru a ajunge la oglinzi. Vestea bună este că sala oglinzilor se află lângă căsuța groazei. Trebuie să iau doar bilete și să îi spun că intrăm în căsuță. Zis și făcut! Cumpăr biletele pentru oglinzi și mă întorc la muza mea cu ochii verzi, care mă așteaptă ținând ceva în mână. Mă trage într-o parte, afară din mulțime și-mi pune obiectul în palmă, cu un zâmbet larg, de copil care pune ceva la cale. După inel, pare un breloc. Mă uit mai bine la el și-mi dau seama de ce râde. Este un breloc cu secera și ciocanul, clasicele însemne comuniste. Zâmbesc și eu, deși nu prea îmi vine. Știu ce gândesc ei despre noi și e atât de greșit încât mă apucă frustrarea. Arunc brelocul în buzunar, cu gândul de a scăpa de el la primul tomberon și îi mulțumesc, străduindu-mă să nu par iritat. Ea îmi zâmbește în continuare și spune cristalin, făcându-mi sângele să mi se urce la cap:
— Ca să-ți fac pe plac, dacă vin vreodată în Rusia o să te sun! Nu pentru a sclipi prin galerii de artă și nici pentru a dansa în piață în văzul tuturor! Mi-aș dori doar să scuipăm împreună pe racla lui Lenin!
Mă uit în jur și mă întreb dacă ar vedea cineva atunci când îi dau câteva palme, dar ochii ei verzi mă aduc înapoi la realitate. Probabil că ceva pe fața mea s-a schimbat, altfel nu înțeleg de ce ar adăuga repede:
— Cred că m-a luat valul! Scuze! Vorbesc urât despre valorile voastre naționale…
Deja e mai bine. În fond, nu e singura care vrea să-l scuipe pe Lenin. Unii au vrut și mai rău. Doar n-o să-l las un conducător mort să-mi strice seara, deși o să țin minte asta. Lenin nu e doar o valoare națională. Am fost crescut cu fotografia lui în dormitor, în loc de icoană. Merită tot respectul și toată admirația, iar americanca asta proastă nu are dreptul să vorbească așa despre el. Dacă o fac să intre în sala cu oglinzi, o să am grijă să îi pară rău pentru ce a spus. Îi dau biletele și îi spun cât de calm pot, astfel încât să nu-și dea seama că o păcălesc:
— Am luat bilete pentru căsuța groazei. Mă gândeam că ar fi distractiv și în plus, nu mergem cu trenulețul, ci pe jos! Nu-i amuzant?
Zâmbește. E gata să pice în plasă așa că o aștept cu sufletul la gură să încuviințeze. Se uită lung la intrarea în căsuță și acceptă, deși nu pare foarte încântată de idee. Urcăm împreună scările iar eu am grijă să o țin de vorbă, astfel încât să nu vadă că intră pe ușa cealaltă. Mă ajută mult și cele două bariere, pe care un omuleț îmbrăcat în spiriduș le ridică în funcție de biletele pe care i le arătăm.
Amalia Dragomir este content writer, omul din spatele tastaturii, de peste tot, de nicăieri și, mai ales, absolventă de „Carabella” târgovișteană…
Facebook
WhatsApp
TikTok
