PRIVIREA ȘI CADRUL – Costin TUCHILĂ – Amintiri din comunism

La raion

 

Erau trei în fotografie: în cămăşi verzi, cu centură neagră în diagonală. Stăteau în poziţie de drepţi, cu picioarele uşor crăcănate, bine înfipte în pământ. În spatele lor se vedea o construcţie, un fel de baracă de lemn, în câmp. Privind atent fotografia îngălbenită, puteai observa un amănunt: cei trei viteji membri ai Legiunii erau desculţi. Printre degetele picioarelor ieșea, veselă, iarba. Aveau privirea fixă, hotărâtă, de oameni gata oricând să treacă la acțiune. Și, desigur, erau mândri de cămășile lor verzi și de centurile negre. Își înrămaseră, toți trei, fotografiile și le puseseră în perete, să fie admirate.

Fotografiile stătuseră cuminți, ani buni, pe perete, dar acum timpurile se schimbaseră și nu mai era nici un semn că vor mai putea îmbrăca vreodată cămășile verzi. Mai mult decât atât, popa din sat, care nu apucase să se fotografieze la vremea respectivă, se îngrozi când, umblând cu botezul, văzu în casele celor trei creștini fotografiile. Ștergându-se la ochi și mormăind o rugăciune, îi sfătui să distrugă repede fotografiile, cu rame cu tot și să dea foc cămășilor verzi, noaptea, ca să nu-i vadă nimeni. Abia atunci cei trei înțeleseră că nu era glumă, că vremurile când ei pozau mândri nu se mai puteau întoarce. Că părintele, care îi dusese pe ei de mână și-i înscrisese în Legiune, știa mai bine mersul vremurilor. Totuși, nu se puteau împăca cu gândul să arunce frumusețe de fotografii. Erau tineri încă și curajul nu-i părăsise. Unul puse cu grijă fotografia înrămată într-un sac de pânză și o îngropă în fundul grădinii. Celălalt, mult mai curajos, o ascunse sub pat, între două ștergare vechi. Despre soarta celei de-a treia fotografii, nu deținem amănunte; știm doar că, după vizita părintelui cu botezul, proprietarul ei murise într-un accident de tren. Gurile rele spuneau că se băgase, nu se știe de ce, sub un vagon de marfă și că trenul pornise mai repede decât se aștepta el.

Acum primăvara era pe sfârșite. Un ins cu șapcă, reprezentant al vremurilor noi, venise la ei în comună și, întrebând din poartă în poartă, îi găsi acasă. Le comunică scurt că sunt așteptați a doua zi, la ora 7, la raionul de partid. Le dădu adresa și le spuse cu voce aspră să nu îndrăznească să întârzie.

Orele treceau greu. Nu se puteau dumiri de ce sunt chemați, tocmai ei și tocmai la raionul de partid, și încă la prima oră. Bătură în poartă la părintele. La început, părintele dădu din umeri, dar, la rugămințile lor, se strădui să-i liniștească pe bieții creștini: aflase că unii ca ei, care nici măcar nu fuseseră înscriși în Legiune, ci doar pârâți că ar fi fost, fuseseră săltați cu duba. Asta auzise de la preotul din satul vecin. Dar să te cheme la raion, asta nu mai auzise. Deci, bâigui părintele, e bine să se ducă, nu crede că ar fi rost de dubă.

Deși nu erau întru totul convinși că la raion nu e rost de dubă, plecară înainte de răsăritul soarelui. Până la raion era ceva cale, ei nu avuseseră niciodată căruță, nici cal, iar căruțele și caii din sat fuseseră luați la colectivă.

După soare, nu era încă ora șapte când ajunseră la raionul de partid. Acolo, în perete, era un ceas cu cuc. Aparținuse, ca și casa, unui dușman al poporului. Ceasul arăta șapte fără câteva minute. O femeie între două vârste se răsti la ei, spunându-le să aștepte pe hol. Așteptară ei vreo jumătate de ceas, poate și mai bine. Ce-i drept, îi cam luase somnul și când tocmai ațipiseră cumsecade, se treziră într-o odaie mare, cu un birou și un scaun. Pe scaun stătea un individ în costum, cu cravată și șapcă bine îndesată pe cap. Vorbea precipitat și din prima frază nu înțeleseră decât cuvintele „secretar” și „raion”. De frică, stăteau în poziție de drepți, ca odinioară în fotografie. Erau tot în picioarele goale, numai cămășile erau altele, cenușii. Avuseseră mai de mult și cămăși albe, dar li se rupseseră. Nădragii erau tot cenușii, rupți la spate, dar cum stăteau lipiți de perete, nu se vedea. Tovarășul secretar le explică într-o frază că partidul îi alesese pe ei, oameni de nădejde din comuna lor. Începând de a doua zi, urmau să se ocupe, unul dintre ei, cu munca de propagandă și agitație, celălalt, cu munca organizatorică la raion. După o pauză, îi întrebă pe ton imperativ: „S-a-nțeles?” Să fi spus că nu s-a înțeles, nu se cădea. Așa că dădură din cap în semn de aprobare. După altă pauză, tovarășul secretar vorbi, de data aceasta pe un ton mai puțin imperativ: „Vreo problemă, băi tovarăși?” Tăcură, cu ochii în pământ. „Hai, băi, că partidul vă ascultă, băi tovarăși!”, se auzi din nou vocea secretarului. Și atunci, făcând un pas înainte, unul dintre ei prinse curaj: „N-avem țoale, mă-nțelegi?”

 

                                                 (Din. vol. Tratat despre macaze, Iași, Editura Ars longa, 2011)

 

COSTIN TUCHILĂ este un foarte cunoscut jurnalist cultural și critic literar român, un foarte apreciat realizator de teatru radiofonic, a lucrat la Societatea Română de Radiodifuziune, Redacția Teatru și este Redactor-șef la Revista Culturală Leviathan…