PRIVIREA ȘI CADRUL – Costin TUCHILĂ – Amintiri din comunism

Steaguri şi fluiere

Era frig, sufla un vânt îngheţat iar soarele se arăta din când în când, fără prea multă speranţă că la orele prânzului s-ar putea încălzi. Cum însă biletele, scumpe, fuseseră cumpărate din timp, pentru a nu avea surprize neplăcute, cei doi amici se îmbrăcară gros şi plecară la stadion.

Marele meci trebuia văzut neapărat, era o ocazie rară, un meci de cupe europene, aici, la Bucureşti, ca să nu mai punem la socoteală meritul echipei româneşti care, iată, se calificase într-o etapă superioară a competiţiei. Pe vremea aceea, la stadion se mergea foarte devreme, altfel riscai să nu mai poţi ajunge la locul plătit.

Cei doi amici stătură la coada binecuvenită de la una dintre intrările în stadion. Aici era un baraj de miliţieni şi alţi tovarăşi şi mai ales era un miros insuportabil de alcool, pentru că miliţienii şi ceilalţi tovarăşi confiscau sticlele cu băuturi ale paşnicilor spectatori şi, furioşi, le trânteau de pământ. Desigur, era strict interzis să intri cu băutură pe stadion şi cum nu era vreme de discuţii, se găsise soluţia cea mai simplă: control corporal şi la sacoşă, o înjurătură de mamă şi aruncarea furioasă a sticlei pe ciment. După care, liber la meci. E drept că unii dintre cetăţenii controlaţi mergeau şovăielnic, fie pentru că băuseră suficient de dimineaţă, fie pentru că erau firi sensibile la mirosul de alcool. Cei doi amici nu băuseră nimic de dimineaţă, nici nu erau firi sensibile la mirosul de alcool, aşa că străbătură cu succes zona minată. Intraţi pe stadion, aveau însă mari emoţii. În primul rând, fiindcă era frig şi mai erau vreo trei ore bune până la începerea meciului. În al doilea rând, pentru că ar fi dorit ca în zona în care aveau bilet să nu fie spectatori cu sirene, trompete, tobe şi alte accesorii de produs zgomot. Ca măcar acolo, în sectorul lor, să fie o oază de linişte, în vacarmul general de pe stadion. Aveau şi o teorie cei doi amici: una e să-ţi sune sirena în ureche patru ceasuri, alta e să o auzi de la distanţă, stadionul fiind, de altfel, foarte mare.

Se aşezară pe locurile înscrise pe bilete. În spatele lor era o mulţime de cetăţeni paşnici, cu steaguri în culorile echipei gazdă. Locurile din faţa lor erau deocamdată goale, păzite din ochi de doi indivizi cu paltoane şi căciuli. Părea neobişnuit, pentru că stadionul era deja aproape plin. Cei din spate nu desfăşuraseră încă steagurile. Deşi ştiau că nu e frumos să întorci capul şi să spionezi, cei doi amici nu rezistară tentaţiei şi observară gesturile ciudate ale celor din spate, repetate când miliţienii din tribună se uitau în altă parte. Paşnicii cetăţeni ridicau steagurile înfăşurate şi le puneau la gură. Într-un târziu, tot trăgând cu ochiul, aflară secretul acestui gest ritualic: cozile steagurilor erau nişte tuburi de plastic din care cetăţenii sorbeau băutura favorită şi se distrau copios, printre înghiţituri. Fiind profesor de matematică, unul dintre cei doi amici calculă rapid. În coada steagului cel mare putea încăpea cel puţin un litru de băutură, în coada celui mic, cam o jumătate de litru. Cum pe rândurile din spatele lor erau vreo 20 de steaguri mici şi vreo 10 mari, se poate face cu uşurinţă socoteala.

Mai erau două ore până la începerea marelui meci când, la un semn făcut de cei doi indivizi cu paltoane şi căciuli, locurile goale fură ocupate în grabă de un grup de tineri îmbrăcaţi la fel: scurte de fâş, căptuşite, de culoare gri închis, mănuşi de lână şi fesuri roşii, cu moţ. Se aşezară într-o linişte desăvârşită, de-a dreptul suspectă. După un timp, cei doi amici îşi dădură seama că tinerii erau surdo-muţi şi atunci gândiră cu glas tare: „Mare noroc avem, ăştia nu fac zgomot!” În spate, continuau degustarea periodică din cozile steagurilor şi comentariile despre şansele echipei gazdă în confruntarea cu adversarul atât de bine cotat. Cei doi amici erau încântaţi atât de locurile foarte bune, cât şi de oaza de linişte în care nimeriseră. Aşa noroc pentru urechi sensibile, mai rar! Dar, când mai era o oră şi jumătate până la începutul meciului, unul dintre cei doi indivizi cu paltoane şi căciuli se ridică în picioare şi făcu un gest energic, cu mâna. Instantaneu, tinerii îmbrăcaţi la fel scoaseră din buzunare fluiere metalice, argintii, asemănătoare cu cele ale miliţienilor sau ale pionierilor. La următorul gest energic, toţi începură să fluiere din răsputeri, cu o bucurie nebună în priviri!

(Din. vol. Tratat despre macaze, Iași, Editura Ars longa, 2011)

COSTIN TUCHILĂ este un foarte cunoscut jurnalist cultural și critic literar român, un foarte apreciat realizator de teatru radiofonic, a lucrat la Societatea Română de Radiodifuziune, Redacția Teatru și este Redactor-șef la Revista Culturală Leviathan…