PRIVIREA ȘI CADRUL – Costin TUCHILĂ – Amintiri din comunism

Şveicu

În soba de teracotă din cabinetul directorului ardeau câţiva coceni. Nu mai era mult până la ora indicată, când lumina trebuia stinsă în toată şcoala, din motive de economie. Ora indicată era 17.00, orice abatere putând fi, în caz de control, sancţionată cu amendă şi cu punerea în discuţia organizaţiei de bază a vinovatului. Aşa se construia, pe vremea aceea, societatea socialistă multilateral dezvoltată. În sălile de clasă, unde în sobe, tot din motive de economie, nu mai ardea nimic, elevii cu căciuli şi mănuşi dădeau semne de nervozitate. Afară era deja întuneric. Singurul bec de pe stradă fusese spart şi el la ultimul viscol.

Directorul moţăia, în aşteptarea orei indicate, când pleca în control să se convingă că toate luminile din şcoală au fost stinse. Aceasta era grija supremă iarna, la lăsarea serii. Se răspândise chiar zvonul că în repetate rânduri, la un liceu binecunoscut din oraş lumina se stingea cu o oră mai târziu şi că, fiind pârâţi de un binevoitor, profesorii au fost acuzaţi în bloc de sabotaj.

Şi cum pe vremea aceea toată lumea credea în zvonuri, directorul îşi luase binecuvenita măsură de precauţie. Tot ca măsură de precauţie, lipise peste eticheta sticlei de coniac o altă etichetă, pe care scrisese caligrafic „Decretul 400”. Decretul cu pricina interzicea consumul de băuturi alcoolice în instituţii. Soluţia fusese apreciată ca ingenioasă de colegii săi care, în recreaţii, dădeau o fugă la director, bineînţeles pentru a aprecia o dată în plus năstruşnica idee. Prin alte părţi, adică instituţii, se bea tot coniac, dar din ceşti mari, pentru a se putea susţine, în caz de control inopinat, că e ceai. Desigur, în această situaţie, mai ales dacă lumina era stinsă, nu se mai putea pune problema sabotajului.

Aşezat la biroul jupuit, care fusese cândva o catedră, directorul fu trezit brusc din moţăială. Uşa se deschise larg şi directorul văzu mai întâi o mână cu degetele întinse. Abia apoi apăru în încăpere un bătrânel slab, cocoşat, îmbrăcat în civil. Până să ascundă sticla cu „Decretul 400”, directorul auzi un glas răstit: „Sînt colonelul Spuzeală de la Miliţia Capitalei!” „A-am o-o-noarea”, se bâlbâi directorul, dar n-apucă să se ridice în picioare, pentru că bătrânelul continuă pe acelaşi ton: „Am venit să-l arestez pe Şveicu! Unde-i Şveicu?” Directorul răsuflă uşurat: „Păi, un’ să fie? În curtea şcolii!” După care se gândi că s-ar cuveni totuşi să-i dea o mână de ajutor bătrânelului, deşi din stradă se auzeau tropăieli. Numai că bătrânelul îmbrăcat în civil dispăruse. Uitându-se pe fereastră, directorul văzu o dubă şi miliţieni care înconjurau, în pas alergător, şcoala. Aşa că renunţă. Ca măsură de precauţie, ascunse sticla sub birou. 

Şveicu era un fost elev al şcolii, acum trecut de vârsta pubertăţii. Nu se ştie cine şi de ce îl poreclise astfel, era întru totul inexplicabil. După ce fusese plecat o perioadă din cartier, Şveicu, nostalgic probabil, îşi luase obiceiul să vină în curtea şcolii, la terminarea cursurilor. Bătea pe cine îi ieşea în cale, fără să aleagă. După acest antrenament zilnic, fuma o ţigară. Dacă era cumva deranjat, arunca o nevinovată piatră într-unul din geamurile şcolii. Şi cum nu-l puteau prinde iar geamurile se scumpiseră, profesorii şcolii se gândiseră că e mai bine să nu-l deranjeze. Se spunea că Şveicu avea un dosar gros la Miliţie, bătăi, furturi, spargeri şi alte nemernicii, că fusese urmărit prin tot Bucureştiul, dar în zadar. Acum iată, îşi zicea directorul, un bătrânel cocoşat îi venise de hac. Drept pentru care, văzând că duba e la locul ei, după ce stinse lumina, se grăbi să iasă în curtea şcolii. Nu voia să piardă ocazia.

Şi n-o pierdu. În curte, în întuneric, se distingeau, aliniate, în poziţie de drepţi, siluetele miliţienilor. Înseamnă că Şveicu e deja legat, în dubă. Dar n-avu timp să-şi ducă gândul la capăt, pentru că auzi acelaşi glas răstit: „Tâmpiţilor! Turmă de imbecili! Cinşpe oameni şi l-aţi scăpat! Vă ia mama dracului!” Tăcere. Şi mai înfuriat, bătrânelul cocoşat se îndreptă spre unul dintre cei cincisprezece: „Plutonier! Un pas în faţă!” Plutonierul se execută: „’Trăiţi, tovarăşe colonel, ne ia mama dracului!” „Marş la dubă, imbecililor!”

După ce siluetele dispărură din curte şi urcară în dubă, directorul se întoarse în şcoală şi încuie uşa. Cum trebuia să încuie şi uşa din celălalt capăt al coridorului, porni agale. Aproape de uşă se vedea luminiţa unei ţigări. Şveicu fuma liniştit. Când directorul se apropie, zise imitând glasul bătrânelului cocoşat: „Marş la dubă, imbecililor!” Şi aruncând ţigara, plecă cu grijă, fără să trântească uşa. 

                                                           (Din. vol. Tratat despre macaze, Iași, Editura Ars longa, 2011)

COSTIN TUCHILĂ este un foarte cunoscut jurnalist cultural și critic literar român, un foarte apreciat realizator de teatru radiofonic, a lucrat la Societatea Română de Radiodifuziune, Redacția Teatru și este Redactor-șef la Revista Culturală Leviathan…