Altfel procedez!
Pe perete erau patru fotografii alb-negru, înrămate: Marx, Engels, Lenin, Stalin. De la dreapta la stânga, ordinea era inversă şi, cum pe vremea aceea, se privea mai ales de la dreapta la stânga, primul era întotdeauna tovarăşul Stalin, care zâmbea cu multe subînţelesuri pe sub mustaţă. Subînţelesurile nu le comenta nimeni, unii se fereau să o facă şi în gând.
Într-un colţ al încăperii, stătea ţanţoş steagul roşu cu secera şi ciocanul. E drept că se cam pusese praful pe el. Femeia de serviciu îl luase într-o dimineaţă să-l scuture, în curtea mică din faţa instituţiei, dar portarul, foarte vigilent, o trimisese rapid cu steagul înapoi: „Vezi, tovarăşa, că acuşi trece tovarăşii cu maşinile pe bulevard şi cine ştie ce crede că vrei să faci cu steagul…” Aşa că femeia de serviciu se gândi că e mai bine să renunţe să-l mai scuture, dacă tot nu i-a zis nimeni s-o facă.
Acum era şedinţă de redacţie pentru numărul de revistă care urma să intre la tipar peste câteva zile. Tovarăşii redactori, unii dintre ei scriitori de seamă ai momentului, veniseră din vreme, pentru că şedinţa era o bună ocazie să se întâlnească cu toţii, să mai afle o bârfă-două. Şedinţa începu însă mai repede decât trebuia, tocmai pentru că nu lipsea nimeni. După ce vreo doi luară cuvântul şi înfieraseră cu mânie proletară, fără să dea nume, pe acei confraţi care continuau să stea închişi în turnul de fildeş, refuzând să scrie pentru masele largi, populare, se trecu la sumar. Cum îndeobşte sumarul se stabilise în şedinţa anterioară şi era unul just, care, pe de o parte, dezvăluia putreziciunea literaturii burgheze, pe de alta, evidenţia superioritatea realismului socialist, mai era o singură chestiune de lămurit. Şi anume dacă nuvela încredinţată redacţiei de un tânăr scriitor merită să fie publicată. Pentru că redactorul-şef avusese unele îndoieli, o dăduse din timp celorlalţi redactori să o citească şi o trimisese chiar şi Tovarăşului, critic literar binecunoscut şi mai ales ideolog al literaturii noi, care trebuia să se adreseze maselor largi, populare. Tovarăşul se lăsa încă aşteptat, avea o altă şedinţă importantă. Să discute fără dânsul, nu se cuvenea, aşa că unul dintre redactori propuse o binevenită pauză.
Când să iasă din încăpere, auziră paşi precipitaţi pe scări. Era Tovarăşul, roşu la faţă. Pauza fu suspendată şi se trecu la discuţii. Nuvela, zise unul, era bine scrisă şi în general justă. Altul remarcă faptul că tânărul scriitor cunoştea destul de bine transformările satului dar că nu arăta în nuvelă entuziasmul ţăranilor faţă de Gospodăria Agricolă Colectivă. Un coleg încercă să-l contrazică fără succes. Un alt membru al redacţiei îşi luă inima în dinţi şi, cu emoţie în glas, întrebă dacă scena violului pe câmp, cu care se încheia nuvela, era în conformitate cu principiile sănătoase ale moralei proletare. În clipa aceasta se aşternu o tăcere apăsătoare şi toate privirile se îndreptară către Tovarăşul, care nu schiţă însă nici un gest. Drept pentru care unul şi mai îndrăzneţ spuse că violul nu e just şi scena trebuie tăiată. Se auziră câteva murmure şi iar se aşternu tăcerea. Văzând că nimeni nu mai doreşte să ia cuvântul, redactorul-şef interveni ferm: „Să ascultăm părerea Tovarăşului!” La fel de roşu la faţă, Tovarăşul, care urmărise vigilent dezbaterea, îşi drese glasul şi, cu o voce subţire, spuse: „Tovarăşi, să fim bine înţeleşi, aici, la noi, în literatură, nu ne întrebăm dacă violul e just sau nu. Problema e alta: este el tipic, tovarăşi? Reflectă el realitatea, tovarăşi?” Din nou se aşternu tăcerea. După care vocea subţire continuă: „Nu, tovarăşi, nu este tipic. Eu când violez, altfel procedez!”
(Din. vol. Tratat despre macaze, Iași, Editura Ars longa, 2011)
COSTIN TUCHILĂ este un foarte cunoscut jurnalist cultural și critic literar român, un foarte apreciat realizator de teatru radiofonic, a lucrat la Societatea Română de Radiodifuziune, Redacția Teatru și este Redactor-șef la Revista Culturală Leviathan…
Facebook
WhatsApp
TikTok
