De mai multă vreme, aici, la Gazeta Dâmboviței scriem, în fiecare zi, în pagina de Cultură. I-am„adunat” în jurul meu pe câțiva dintre foștii mei elevi, apoi câțiva prieteni, intelectuali cunoscuți, scriitori, artiști, pictori etc. și sunt primul cititor al paginilor pe care ei mi le trimit. Eu chiar cred că ne pricepem în treburile astea cu scrisul! Scrisul e boierie, zicea N.Steinhardt într-un interviu, e produsul unei munci neplictisite, negrăbite, intense. E inspirație, desigur, dar și îndelungată trudă.
Și totuși, m-am întrebat adesea, noi de ce scriem în fiecare zi, cu mai multă sau mai puțină inspirație, dar cinstit, fără prejudecăți, cu speranțe niciodată ascunse, doar cu autocenzura noastră subiectivă, probabil, dar foarte necesară? Autenticitatea nu se definește, ea se simte… Scrisul, plăcere, mare plăcere, dar și caznă, mai zice înțeleptul de la Rohia. Avea mare dreptate, chiar dacă pentru noi cazna nu rămâne aproape niciodată, n-am lăsat-o la vedere. Fostul meu elev, azi dascăl universitar și doctor în filosofie la Sorbona, Pompiliu Alexandru, zice că noi construim castele de nisip, facem artă din aceste castele, așa cum vedem pe plajele din străinătate, iar apoi, precum copiii de odinioară, avem plăcerea deosebită de a le bombarda sau a ne înfunda distrugător piciorul în vreun turn. Este un gest pur imitativ demiurgic. După orice construcție, vine și deconstrucția. Acum, nu îmi dau seama, mai spune el, dacă noi construim sau deconstruim toate acestea. Uneori am impresia că ceea ce am clădit săptămâna trecută, distrugem săptămâna aceasta. Am accese de lectură și îi iau pe toți la mână. Uit repede ce citesc, alteori îmi rămâne în minte textul câte unui coleg mult timp. Uneori nu citesc nimic. Refuz categoric să citesc. Nici măcar să mă recitesc…
Îmi propun să vă povestesc, din când în când, despre ei, despre prietenii care scriu la Gazeta Dâmboviței, mai ales că, se poate verifica, suntem citiți și așteptați în fiecare dimineață.
Azi despre un mare prozator, Nicolae STAN
Am fost colegi la Facultatea de Filosofie din București. Nicolae Stan este un prozator cunoscut, e membru al Uniunii Scriitorilor și semnează Editorialul de luni al gazetei noastre. A fost profesor (doctor în filosofie) la Școala Centrală din București. În 1981 Nicolae Stan a debutat în Revista „România Literară”, cu proza „Un taifas obișnuit”, prezentat de Constantin Țoiu. A fost membru al „Cenaclului de Luni” precum și al „Cenaclului de proză Junimea”, condus de Ovid S. Crohmălniceanu. Prima carte, „Boare de Waterloo” i-a apărut în 1985, urmând apoi „Apă neagră”(1999), „Analize și aplicații filosofice”(1988), „36 interpretări de texte filosofice”(2002) și multe, foarte multe altele…
În curând, îi va apărea romanul „Furnicarul”, despre care Nicolae Stan spune: „Iată-l, aşa arată. Deocamdată, aici, o precizare peste care se trece uşor, de regulă: romanul este dedicat unui actor: Constantin RAUŢKI, un fenomenal talent, cu o viaţă dramatică (nu este despre viaţa lui, deşi umbra lui ficţională se insinuează în roman). Eventuale comenzi se fac la: [email protected]. În Bucureşti va fi, când va fi, la Cărtureşti, Librăria Mihai Eminescu, Compania de Librării Bucureşti S.A”.
În romanele lui, după cum afirmă, „amprenta istoriei este un dat, psihologia este necesară pentru a descifra interiorul personajelor, fără a fi psihologist, iar metafora o gust doar la nivelul întregului, ca viziune, pentru că, în rest, este retorica poetizantă, gen Coelho. Avem şi noi un mini-Coelho care încântă domnişoarele cu frazele lui frumoase. E bine să avem de toate.”
Autorul, despre câteva dintre romanele lui: Aşezarea, 1989, e un roman al înstrăinării intelectualului într-un mediu constrângător. De aceea a fost respins de trei ori de cenzorii timpului, din Ministerul Culturii: i-a fost eliminat titlul iniţial (Furnicarul), au fost tăiate cuvinte (furnică…) şi secvenţe, a fost eliminat principalul capitol al romanului (o aluzie la peştera platoniciană), iar cenzorul Şerban Velescu scria într-un referat de respingere, pe care mai târziu mi l-a prezentat Mircea Ciobanu, că „autorul a creat un univers concentraţionar perfect”. Apă Neagră, 1999, e un roman al condiţiei româneşti, sub formă structural metaforică, mereu sub vremi, paradoxală, uneori vegetală. Am dorit un roman total, cum avea să scrie Dan-Silviu Boerescu, într-o analiză, că aş fi reuşit. Evelyn, 2003, e un roman-mozaicat al condiţiei medii româneşti, căzută în orizontul impersonalului, care se zbate între istoricitatea măruntă şi speranţa unei mântuiri mereu viitoare. „Toate scrierile mele literare, mai spune prietenul nostru de gazetă, au o notă de tragism subtextual, intuit, ascuns ca un sunet grav care de-abia se-aude. Din acest punct de vedere, cred că Faulkner a fost scriitorul care, în anii tinereţii mele, m-a influenţat decisiv cu Lumină de august, Zgomotul şi furia, Absalom, Absalom… Dar suprafaţa textelor mele este ludică, inventivă naratologic, uşoară, specifică „ideologiei” optzeciste. Această conjuncţie surprinzătoare între gravitatea destinului şi perspectivismul naratologic cu accente umoriste, dă nota caracteristică prozei mele.”
Despre el, Laurențiu Ulici scria: „La Nicolae Stan avem a face de-a dreptul cu o încercare de poetică a prozei întemeiată pe implantul instrumentarului textualist în povestirea tradiţională. (Contemporanul,7 mai 1985)”. Val Condurache afirma că „Nicolae Stan are o înzestrare epică deosebită şi un neobişnuit simţ al oralităţii(…) Un textualism savuros practică Nicolae Stan în Boare de Waterloo. Ceea ce caracterizează proza lui Nicolae Stan este excepţionala oralitate, densitatea vocilor. Prozatorul găseşte, însă, armonia în aceste dizarmonii şi descoase ca Bunuel (păstrând proporţiile) în scenele lui groteşti, acceleraţia sensului tragic. (Convorbiri literare, 10 oct., 1985) Radu Comănescu spunea că „este un incomparabil stilist, în cea mai bună descendenţă a tradiţiei franceze. Naratorul însuşi posedă excepţionalul stil al tuturor neoromancierilor – elegant, intelectual, clar, laconic, pur, distins, o veritabilă încântare pentru un lector avizat. (Luceafărul, 14 mai, 1988) Crirticul Mihai Ungheanu scria că „tăietura intelectuală nu este la Nicolae Stan o poză. El nu este un prozator a suprafeţelor, ci al sondajelor, al introspecţiei, al finei analize psihologice sau de conduită. (Luceafărul, 23 septembrie, 1989), iar Valeriu Cristea credea că „lui Nicolae Stan nu-i lipsesc calităţile necesare unui prozator. Lui Nicolae Stan nu i se poate contesta talentul.(Romînia literară, 19 oct., 1989) Despre cartea lui, „Nietzsche, ermitul vesel”, filosoful Sorin Lavric afirma: „Volumul trebuie să se fi născut dintr-o atracţie statornică, hrănită de o pasiune livrescă și care a culminat în cercetare temeinică.(…) Dintre exegezele de limbă română, aceasta e cea mai clară lucrare dedicata profetului lui Zarathustra. Şi deopotrivă cea mai subtilă sub unghiul cercetării bibliografiei critice. (…) Rezultatul este o incursiune serioasă şi documentată, pe care o citeşti cu atenţie nescăzută. (…) Volumul „Nietzsche, ermitul vesel” e un exemplu de cum poate exegeza filosofică să aiba virtuţi estetice, detaliu pe care îl resimţi în plăcerea cu care îi străbaţi paginile. (Romania Literara, nr. 20, 20 mai 2011).
Așteptăm noul său roman, așteptăm Editorialul de luni (de fiecare luni) și sperăm să mergem, împreună, multă vreme de acum înainte…
Facebook
WhatsApp
TikTok
