Era vara lui 40. Iunie. Vremea cireșelor. Un poet de prin Teleorman intră într-o clădire mare de pe strada Banului, la nr. 3. Acolo își avea birourile „Semnalul”, o gazetă din București, destul de citită la acea vreme.
– E rece! Stelaru e rece! Strigă Constantin Almăjean, nepotul scriitorului Gala Galaction, poetul despre care făceam vorbire în rândurile de mai sus. Stelaru e mort!
Apoi s-a dezlănțuit binecunoscuta și eterna paradă. De la foști dușmani, până la oameni care nu dădeau nici doi bani pe el în timpul vieții, au început cu toții să îi cânte osanale. Vreo șapte zile, toate gazetele și revistele literare mari ale Bucureștiului s-au întrecut în a publica tot felul de materiale care mai de care mai laudative, în memoria defunctului. După o săptămână și ceva, când s-au mai liniștit și subiectul începea să devină unul neimportant, Dimitrie Stelaru iese din casă și începe să se plimbe pe străzile orașului. Emil Botta îl vede și îi sar ochii din cap de mirare. Se albește la față și aproape leșină.
A înviat Stelaru!
După cum avea să scrie Dimitrie în autobiografia lui, foștii lui dușmani începuseră să scrie cu litere majuscule prin ziare despre uriașa suferință care îi încerca la moartea unui atât de apropiat prieten. Babele din vecini, din cartierul unde locuia, plângeau cu lacrimi amare. Societatea Scriitorilor se arăta plină de părere de rău. Plângea și ea în hohote. Banii pentru înmormântare au început să curgă de peste tot. Banca Națională scoate din buzunarele ei uriașe vreo 2000 de lei. Au pregătit chiar și un vagon mortuar ce urma să plece spre Turnu Măgurele, orașul lui Dimitrie. De altfel, în Turnu Măgurele cică stăteau în așteptare vreo trei căruțe pline cu bucate pentru pomenirea mortului.
Cei de la „Universul literar” au căzut de-a dreptul în cap. Publicaseră deja un material amplu, postum. Un laudatio plin de metafore idioate și de păreri de rău transpuse în fraze diabetice. Se aflau acum într-o situație imposibilă. Habar n-aveau ce să facă. A înviat mortul cel atât de lăudat! Până la urmă au publicat niște caricaturi cu alaiul funerar și au scris: „Timidul poet Petrescu, zis Orfanu, zis Stelaru, a făcut să se lanseze zvonul morţii sale prin bere rece. Până să se verifice autenticitatea faptelor, i se făcuseră onorurile funerare, cu muzică şi panegirice”.
Cât timp prin gazete, reviste literare și pe străzi, oamenii îi ridicau onoruri, Dimitrie Stelaru stă ascuns la nepotul lui Galaction în casă, într-o cameră pe care acesta i-a pus-o la dispoziție lui Dimitrie. Citeau amândoi împreună gazetele și râdeau. Într-un sfârșit Stelaru iese fluierând pe Brezoianu, îndreptându-se către frizerie. Omul cică voia să se tundă. Acela a fost momentul în care Emil Botta îl vede și rămâne stupefiat.
Un strigăt s-a auzit atunci, în 1940, pe strada Brezoianu din București: „Stafie!”, striga actorul poet, cuprins de groază. Îl vedem apoi pe Stelaru intrând la Café de la Paix unde, singur la masă, înfometat și cu un chef de viață extraordinar, înfulecă o friptură și dă peste cap un vin. Scriitorii îl privesc înmărmuriți.
Cine era omul care și-a înscenat moartea? Se numea Dimitrie. Dimitrie Petrescu cel cunoscut astăzi sub numele de Dimitrie Stelaru. Un băiat născut în 1917, într-un sat de prin Teleorman. Tatăl lui a murit în primul război mondial iar băiatul a primite un tată nou, un tip adventist de ziua a șaptea. Noul tată îl trimite pe Dimitrie la o școală de pastori adventiști din județul Brașov al României. Acolo băiatul publică prima lui poezie. Într-un ziar adventist. La 18 ani Dimitrie fuge. Nu se poate obișnui cu dogmatica locului și nici cu regimul vegetarian. Dimitrie devine din acel moment un nomad. Hazardul și sărăcia i-au fost mereu prieteni buni. Muncește un timp prin portul Constanței ca hamal. Avea obiceiul, când se îmbăta, să sară în valuri de unde îl salvau mereu marinarii. „Sunt hamal în portul Constanţa / Car saci cu ciment / Duc lăzi cu geamuri / Şi mănânc ce găsesc.”, scrie Dimitrie prin 41.
Îl vedem apoi zidar prin Bacău și brutar prin Iași. Nu de puține ori doarme singur pe nisipul Letei, în aer liber. Îl descoperim într-un timp, plin de păduchi, pe Calea Griviței din București, într-un azil de noapte. Tot prin București lucrează o vreme ca hamal în Gara de Nord. Ajunge miner la Petrila. Îl vedem apoi iubind o săsoaică blondă pe nume Herta, la Sighișoara, unde locuiește într-o școală părăsită dar plină cu șobolani.
Anii de război urmați de anii stalinismului crunt și idiot nu sunt niște ani prielnici pentru nomazi și vagabonzi. Dimitrie trăiește precum un boschetar și vagabondează în continuare. Scrie poezii pe unde apucă, pe tot felul de note de plată și resturi de hârtii. Poeziile îi sunt publicate în revistele literare ale vremii. Muncește ca zilier. Frecventează diverse cafenele și crâșme/bombe/taverne literare.
Și-a semnat un timp scrierile cu pseudonimul Dimitrie Orfanu. Eugen Jebeleanu îi schimbă numele în Stelaru. „Cum iscăleşti tu Orfanu, când tu eşti stelar?!” spune acesta. Benefică pentru marele scriitor a fost și întâlnirea cu Lovinescu. Acesta îl descrie pe Dimitrie așa cum l-a văzut la prima întâlnire: „Liliac, ghem cenuşiu, mizer, de carne flască, ochi vegetali, vineţi. Scurte îngâimări ininteligibile la orice întrebare, atitudine de jivină încolţită, gelatinos, melc căruia i-a căzut calcarul din spate”.
Femeile lui Stelaru? Trei neveste. Prima de prin Turnu Măgurele, profă de filozofie. L-a întreținut un timp din micul ei salariu de profesoară. Aceasta e perioada în care Dimitrie poate fi văzut plimbându-se cu un câine pe nume Muc, pe străzile micului oraș în care trăia cu nevastă-sa. Anii sunt 50. Ani complicați. Soția lui îi naște o fiică. Stelaru pleacă și își vede de viață mai departe. Fără ele. Îl vedem apoi împreună cu o pictoriță alături de care va rămâne timp de 6 ani. A treia femeie a lui este o casnică oarecare de prin Turnu Măgurele, cu care are un fiu.
Dimitrie moare la Buftea în iarna lui 71. Prin noiembrie. La 54 de ani. Bolnav. Reumatism și probleme cu inima. A spus mereu despre el că a terminat literele și filozofia și că ar fi fost profesor prin Transilvania. De aici deduc că asta și-ar fi dorit să fie dacă ar fi urmat calea lumii. De fapt și-a întrerupt studiile după a doua clasă de liceu. Totuși, din spusele lui Dan Culcer într-un material pe care l-am găsit publicat în Literomania, a existat la Sighișoara o „Școală liberă de arte” care a funcționat între 45 și 47 iar Dimitrie a fost acolo angajat cu salariu. Probabil la aceea se referea când spunea despre el că ar fi fost profesor în Transilvania.
Spre bătrânețe devenise îndeajuns de cunoscut. Mulți tineri îl căutau dorind să îi citească din scrierile lor. Iarna, ca să scape de ei, le spunea de obicei că va accepta doar dacă îi vor aduce cireșe. La un moment dat fură bani din scrinul proprietăresei sale și este arestat. Banii voia să îi dea unui pietrar din Grozăvești ca să îi facă o statuie. Îl ajută atunci și îl scapă de pușcărie, directorul de la Bălăceanca, Dumitru Bagdasar, care îl declară nebun și îl internează la el în spital un timp.
Un personaj pitoresc cu o viață precum un carusel multicolor. L-a avut ca prieten apropiat pe Constant Tonegaru, un alt personaj plin de savoare a cărui viață merită privită cu atenție. Dimitrie Stelaru – un impertinent, un insomniac, un lunatic. Poet, prozator, romancier (în 68 publică un roman autobiografic „Zeii prind șoareci”). Douăzeci de cărți de poezie. Patru cărți de proză scurtă și romanul de care vă scriam înainte. Nouă cărți de eseistică.
De fapt această mică însemnare vrea să spună doar atât: Citiți Dimitrie Stelaru! Căutați scrierile lui pe net, prin librării, prin anticariate! Citiți-l! Nu îl uitați!
Dana BANU s-a născut la 16 martie 1970, a debutat cu poezie în anul 1984, în revista Astra, este poet, prozator, călător literar și scenarist; de-a lungul timpului a publicat sub acest nume în nenumărate reviste și antologii din țară și din străinătate, tot cu acest nume de autor a semnat volumele de poezie: Poezii din țara lui Elian, 2007; Cântecul samovarelor, 2011; și lumea cinema paradis, 2013; Luna și Îmblânzitoarea de oameni, 2015; Cartea singurătății, 2017; Insomnii orientale, 2023; precum și volumele de proză: Orașul părăsit, 2000; Ferestre, 2021; O după-amiază cu Miller și Kerouac și alte povestiri, 2022; Lumea exotică a Salmei Metivet, 2024…
Facebook
WhatsApp
TikTok
