POVESTIRI  DE  DUMINICĂ  – Dana  BANU – Toți acei oameni care ne-au iubit

1. Intro…

                                                                   

   „Traversase adolescența fără probleme, respectând trecerile de pietoni.” – David Foenkinos, Delicatețe

   

   Dacă te uitai mai atent, puteai observa printre florile din grădină dâre de lumină care se prelingeau, formând desene rotund-aurii. Flori de lumină. Mirosea a înainte de ploaie. Miros de pământ adormit în arșița verii. Închidea ochii și își amintea, în timp ce o mulțime de fețe ale unor oameni cunoscuți demult apăreau și dispăreau într-un dans când trepidant – în volute din ce în ce mai mari –, când lent, aproape adormitor. Până la urmă însă, rămânea doar grădina casei vechi. Aceeași grădină din adolescență. Și casa rămânea, purtându-și grădina cu ea peste ani.

    În spatele curții, bucătăria de vară, o magazie veche și un foișor vopsit în verde. Departe de zgomotele Parisului, Lou crescuse în grădina aceea, printre pitici colorați, flori, vegetație sălbatică, mirosuri de timp nou, mirosuri de timp vechi. Arome. Culori. Figura lui Beth, englezoaică aflată parcă mai mereu în așteptarea a ceva sau a cuiva. Beth așteptând un om despre care știa că nu se va mai întoarce niciodată la ea.

   Figura blândă a lui Père Manu. Bunica Eleonore dând mereu din cap a dojană, certând lucrurile din jur și florile din grădină, și piticii din lemn, și mobila care i se părea așezată în locuri nepotrivite. În adolescență, Lou fusese foarte sigură că era stăpâna unor adevăruri pe care ceilalți oameni ajungeau să le cunoască doar după foarte mulți ani, cu multe eforturi și mai ales ca urmare a unor mari experiențe de viață. Tot ce Lou gândea despre oameni și despre lume lua forme sentențioase. Îi plăceau cuvintele pretențioase și frazele prelungi. Îi dădeau siguranță și încredere în ea.

   Alerga prin Paris, căutând să își termine cât mai repede treburile pentru a se întoarce acasă. În grădina ei. În camera sa cu tapet din mătase frez, cu orhidee albe. Père Manu fusese un parfumier cunoscut. Avea un mic laborator în una dintre camerele casei. Uneori, Lou intra în laboratorul acela al bunicului său și privea șipurile colorate, sticlele de toate mărimile, lichidele din recipiente. Își imagina o lume a parfumurilor care descriau senzații și gânduri. De altfel, pentru Lou fiecare senzație avea o anumită culoare și un anume parfum.

   Crescută în casa aceea în care liniștea acoperea totul, Lou resimțea diminețile grăbite, trepidante ale Parisului ca fiind departe de lumea sa interioară. De aceea, când revenea acasă, se simțea de parcă ar fi reintrat în propriul ei interior, de care fusese privată pentru un timp mai scurt sau mai lung.

   Casa era a celor doi bătrâni, Manu și Eleonore, bunicii ei. Beth locuia cu ei. Era o londoneză care se îndrăgostise de băiatul lor, mort într-un accident, în timp ce Lou tocmai aflase că era însărcinată cu el. Moartea iubitului ei a făcut-o pe Beth să își piardă mințile aproape cu totul. Manu și Eleonore au luat-o în casa lor și au avut grijă de ea. Beth nu și-a mai revenit niciodată. Au crescut fetița băiatului lor și a lui Beth de parcă ar fi fost părinții, nu bunicii ei.

   Lou a crescut, deci, printre oamenii aceia. Nu i-a înțeles foarte bine. Nu putea spune că i-a iubit. Neiubindu-i, nu s-a întrebat niciodată dacă au iubit-o. I s-au părut mereu oarecum străini. Beth o speria. Îi era frică să nu devină, într-un târziu, o copie a ei. Până la urmă era maică-sa. A iubit însă casa. Mult de tot. Și mai ales a iubit grădina neîngrijită, cu vegetație sălbatică.

   Apoi oamenii din familia ei au murit rând pe rând. Lou le-a privit moartea. Nu simțea nimic. Fugea în grădină și stătea acolo, privind soarele care desena flori și ape strălucitoare printre verdele frunzelor. Apoi, după liceu, l-a cunoscut pe Alain și au plecat amândoi la Nisa, de unde era el. Nu a vândut casa. Nici nu a închiriat-o. Nu a uitat-o însă, chiar dacă nu s-a mai întors la Paris mult timp.

   Se plimba uneori, duminica, împreună cu Alain, pe Promenade des Anglais. Se gândea la grădina ei din copilărie și adolescență. La perioada aceea din viața ei când lumea și oamenii i se păruseră niște adevăruri eterne pe care ea le stăpânea. La fragilitatea ei, pe care ani de zile a considerat-o ca fiindu-i putere.

   Alain o iubea. Ea îl iubea pe Alain. Astfel s-a salvat. Înaintând în vârstă, frazele lui Lou deveneau tot mai scurte. Gândea mai limpede. Fremăta la amintirea vremurilor din casa pariziană, dar era fericită la Nisa. A străbătut împreună cu Alain, de-a lungul primilor lor ani, întregul Sud al Franței: Côte d’Azur, Provence, Languedoc-Roussillon. Au vizitat Italia și Spania.

   Lou a învățat să tacă atunci când nu avea nimic de spus și să privească oamenii și lumea cu adevărat, fără să emită sentințe. La Nisa a descoperit acel joie de vivre al zonei și, alături de Alain, fiind iubită de el, a devenit o femeie puternică. „Dragostea bărbatului înflorește femeia”, citise ea demult pe o carpetă veche, ascunsă într-un cufăr din podul casei de la Paris.

Dana BANU s-a născut la 16 martie 1970, a debutat cu poezie în anul 1984, în revista Astra, este poet, prozator, călător literar și scenarist; de-a lungul timpului a publicat sub acest nume în nenumărate reviste și antologii din țară și din străinătate, tot cu acest nume de autor a semnat volumele de poezie: Poezii din țara lui Elian, 2007; Cântecul samovarelor, 2011; și lumea cinema paradis, 2013; Luna și Îmblânzitoarea de oameni, 2015; Cartea singurătății, 2017; Insomnii orientale, 2023; precum și volumele de proză: Orașul părăsit, 2000; Ferestre, 2021; O după-amiază cu Miller și Kerouac și alte povestiri, 2022; Lumea exotică a Salmei Metivet, 2024…