Marie-Lou. Un trandafir fanat
Un trandafir fanat este o floare care și-a pierdut prospețimea și aspectul viu. Petalele sunt moi, lipsite de fermitate, uneori ușor lipicioase sau uscate la atingere. Culoarea petalelor este estompată, mai palidă decât în starea proaspătă, cu posibile pete maronii sau gălbui. Marginile petalelor pot fi răsucite, uscate sau ușor sfâșiate. Tulpina poate fi îndoită sau moale, pierzându-și rigiditatea. Frunzele sunt ofilite, cu o textură moale sau uscată, și pot căpăta o nuanță gălbuie sau brună. Mirosul este slab sau absent. Această stare apare odată cu timpul.
Dimineața la prima oră orașul este deja în fierbere. O mulțime de mașini mici ies de pe străzi înguste și labirintice. Scutere, motociclete, tot felul de mopeduri mai noi sau mai vechi. Mulți însă preferă să ia cu asalt stațiile de metrou. Își lasă mașinile acasă. Nu e chiar o idee inteligentă să stai în trafic toată ziua, prizonier în propria-ți mașină. Șoferii conduc haotic. Oamenii fumează pe străzi, preocupați. Absenți la ce se întâmplă în jurul lor, mulți ascultă muzică la căști sau sunt cu nasul prin telefoane. Prin dreptul boulangeriilor miroase a croissante calde. Miros care o lasă indiferentă. Nu îi plac croissantele. În diminețile anotimpurilor reci orașul pare un trandafir de oțel. În anotimpurile calde orașul devine o roză galben-aurie cu irizări de miere și hiacint.
Ieri când era la colțul dinspre rue de Surène a dat peste vecina ei Marie-Lou. A fost nevoită odată să coboare în același lift cu ea. Un lift vechi, extrem de mic. Femeia a tras-o de cozi, de obraz, de urechi. I-a pipăit bluza să vadă din ce material e. Locuiește în aceeași clădire cu niște prieteni de-ai ei pe care îi vizitează des. Marie-Lou îi urăște pentru că nu stau de vorbă niciodată cu ea. O salută scurt și îi spun că se grăbesc.
Marie-Lou este genul de femeie care arată dintotdeauna mai matură decât e în realitate deși face eforturi supraomenești să pară tânără. Poate tocmai de aceea. Poți purta hainele nepoatei dar doar dacă te simți bine în ele. Dacă e doar un răcnet de ”nu vreau să îmbătrânesc!”, se vede. Oricâte tumbe ai face. Din păcate multe femei în vârstă nu se pot îmbrăca precum Iris Apfel, Linda Rodin, Sarah Jane Adams sau Jenny Kee. Și asta pentru că au fost crescute și trăiesc prin medii în care majoritatea râd când văd femei în vârstă îmbrăcate colorat. Femei vârstnice și extravagante, cu ținute tinerești. Oricât și-ar dori o mulțime de femei să le poarte, le este jenă. Și atunci îngroașă rândurile celor care își bat joc.
Când sunt dezbrăcate se simt bătrâne și ridicole deci nu se gândesc prea mult la hainele pe care le pun pe ele. Adoptă de obicei ținute sobre. șterse, fără culoare. La fel cu ale altor zeci și sute de femei în vârstă. Astfel pot trece neobservate prin lume. Multor femei în vârstă le este jenă cu vârsta lor. Uită de ele odată cu timpul, se dedică altor oameni. Se trezesc deodată privind în oglinzi o necunoscută. Sunt crescute și educate să creadă că bătrânețea este sinonimul sobrietății vestimentare și moartea spiritului tânăr. Stau ascunse după tot felul de paravane.
Paravanul așa-zisei moralități, al sobrietății și al decenței – cele care se ascund după el și-ar dori în mare parte să fie „femei-bibelou”, diafane, gingașe, dar deseori kilogramele dobândite odată cu vârsta și personalitatea mult prea dură nu le permit o asemenea imagine. Paravanul așa-zisei experiențe de viață – cele care se ascund după el practică tonul sentențios, critica generațiilor mai tinere, civismul exagerat. Vântură rețelele sociale în căutare de victime pentru eternii lor nervi și de elevi care să le adore sfaturile necerute. Sunt sigure că nu mai au nimic de învățat și că vârsta le oferă tuturor cunoaștere, putere, înțelepciune.
Dacă te ridici însă pe vârfuri și te uiți dincolo de paravanele acestea, ai să vezi femei mici și înfricoșate de ritmul alert al lumii contemporane, cu care nu mai pot ține pasul. Femei care au renunțat să iubească, să vadă, să cunoască, să învețe. Apelează la tradiții pe care le deformează. Blamează tot ce nu înțeleg și nu cunosc. Se zbat în propria lor frică de bătrânețe. Nu sunt niciodată fericite. Cică este indecent să ai un iubit la 50, 60, 70 de ani. Cică să nu porți bascheți la 80 de ani. Cică să nu te îmbraci în roșu. Cică trandafirii fanați sunt urâți. Zic ele.
Marie-Lou este exact opusul acestor batalioane de femei. Exagerează cu ținutele extravagante care îi stau ca dracu și o transformă într-o apariție vulgară. Ceea ce are însă totuși în comun cu ele, este frica de bătrânețe. Nu de bolile bătrâneții, de apropierea morții sau de singurătatea care vine odată cu pierderea apropiaților mai în vârstă sau de de-o seamă cu ele, ci de aparențe. Riduri, păr și fețe căzute, kilograme în minus sau în plus. Memorie scăzută. Pierderea unei frumuseți care ținea strict de tinerețe. Petalele trandafirului încep să ruginească.
Marie-Lou are vreo 60 și ceva de ani. Fața ridată, acoperită mereu cu un strat mult prea gros de fond de ten nepotrivit la culoare și textură, cu tenul ei. Niciun zâmbet. Un etern rictus de batjocură. Părul roșu-clovn. Gata să sperie copiii dacă le apar brusc în cale. Sâni proeminenți, aruncați mai mereu la vedere de sutiene care îi acoperă cu greu. Majoritatea bărbaților privesc automat în altă parte. Femeile spun că și-au adus aminte de ceva și încep să râdă în hohote.
Marie-Lou bea ginul cu halba și dansează prin baruri și pe stradă uneori, beată rangă. E foarte sigură că are talent la dans. Cică a și fost dansatoare dar a renunțat pentru că a rămas însărcinată. Aiurea! Singura ei legătură cu lumea dansului este că a avut un amant balerin care a părăsit-o la un moment dat pentru una mai tânără. În timp ce Marie-Lou dansează prin cafenele și baruri, oamenii râd și aplaudă. Apoi mai dau peste cap ceva de băut. Rapid. Să uite imaginea. Marie-Lou se simte în lumina aceea de bar, printre vocile difuze de pe fundal, un trandafir imperial. Catifelat și plin de arome.
Peste zi femeia critică mereu ceva sau pe cineva și are o eternă stare proastă pentru că e mereu mahmură. Miroase urât și îți cere bani după ce schimbi o frază cu ea. Specialitatea ei sunt turiștii. Adevărul e că trebuie să fii tare prost să o întrebi pe Marie-Lou despre adrese. Se vede cu ochiul liber că e dubioasă. E, de fapt, dubioasa străzii. Dacă prinde vreun turist dornic de compania unui localnic parizian îl ia la băut și îl pune să îi plătească și ei consumația. Face ravagii mai ales printre englezoaice. Cică astea beau de sting, spune Marie-Lou.
Când vorbește despre ea, totul e la superlativ. Ea știe. Ea poate. Ea deschide cărări nestrăbătute de alții. Un fel de Natașă sovietică: muncitoarea cea aprigă își rupea o mână, lucra la strung mai departe. Îi pica un picior, strungul îi era aproape. Îi cădea pe jos o ureche, continua să dea la strung. Așa era Natașa sovietică! Tot astfel e și Marie-Lou când îți vorbește despre ea. Un roșu trandafir plin de vigoare și parfum. Cu bărbații e simplu, îi folosești pentru sex, apoi îi dai dracu de gioarse, dacă te atașezi ești o proastă, te ofilesc și te aruncă la gunoi, spune ea.
Marie-Lou e un coșmar pentru orice bărbat. Se cațără pe ei, le face complimente deplasate, îi bate peste fund dacă sunt tineri. E mereu într-o vitrină. Se îmbracă și trăiește ca să fie văzută. Forțează. Exagerează. Luptă. Transpiră. Vomită. Îi dă sângele pe nas și pe gură. Nu se lasă! Își mai cumpără o haină ieftină și colorată de la Vintage Désir sau tot felul de gablonzuri strălucitoare de prin Puces de Saint-Ouen sau Puces de Vanves. Ea e acolo, chiar în mijlocul lumii, și vrea să fie văzută, admirată, adorată. Ea e acolo în centrul lumii și nu are de gând să renunțe.
Ești o roză fanată, i-a strigat într-o zi peste umăr un bătrân magrebian, vânzător de castane prăjite, care își ținea sobița mobilă prin Place Louis-Armand. Marie-Lou l-a privit cu atenție. A cumpărat un cornet de hârtie plin cu castane și a început să le mănânce privindu-se în vitrina magazinului din apropiere. Coborâse parcă din vitrina ei intimă, în stradă. Era de partea cealaltă. De partea cealaltă a lumii. Rozele fanate sunt mai frumoase decât trandafirii proaspeți i-a spus magrebianului. Se gândea la trecutul ei îndepărtat de femeie tânără. Și parcă pentru prima oară era cu adevărat fericită.
Dana BANU s-a născut la 16 martie 1970, a debutat cu poezie în anul 1984, în revista Astra, este poet, prozator, călător literar și scenarist; de-a lungul timpului a publicat sub acest nume în nenumărate reviste și antologii din țară și din străinătate, tot cu acest nume de autor a semnat volumele de poezie: Poezii din țara lui Elian, 2007; Cântecul samovarelor, 2011; și lumea cinema paradis, 2013; Luna și Îmblânzitoarea de oameni, 2015; Cartea singurătății, 2017; Insomnii orientale, 2023; precum și volumele de proză: Orașul părăsit, 2000; Ferestre, 2021; O după-amiază cu Miller și Kerouac și alte povestiri, 2022; Lumea exotică a Salmei Metivet, 2024…
Facebook
WhatsApp
TikTok
