Floarea-clopoțel. Jelena și Radana
Campanula sau clopoțelul este o floare robustă și adaptabilă, care se poate dezvolta în multe tipuri de sol, de la cele umede la cele bine drenate. Îi priește atât soarele direct cât și umbra parțială așa că este o plantă ideală pentru grădini exterioare. Înflorește de la sfârșitul primăverii până la sfârșitul verii și se găsește într-o varietate de culori, de la roz la violet și albastru.
Prin fereastra deschisă puteai să vezi de afară interiorul camerei din casa bătrânei Jelena. Soarele ungea pereții exteriori cu umbre. Adevărate arabescuri ce ascundeau în ele povestea vieții celei care a fost și a rămas de-a lungul anilor Jelena din Muntenegru. Am privit umbrele și petele de lumină, cu atenție. Apoi am scris povestirea aceasta. Jelena s-a născut într-o pădure plină cu arbori rari și exotici. Pădurea Miločer din Muntenegru. Mama ei nu a avut timp să ajungă la spital și a născut singură, la umbra unui cedru, printre pinii și măslinii pădurii.
Și-a trăit primii ani pe mica peninsulă din fața pădurii. O peninsulă numită Sveti Stefan, aflată în Marea Adriatică, acoperită cu palmieri, măslini și chiparoși. Jelena a crescut alergând și jucându-se printre florile de lavandă, rozmarin și bougainvillea. Mama ei era una dintre femeile de serviciu ale resortului de lux din peninsulă. Cele două trăiau într-o cameră mică din complexul hotelier. Camera avea două paturi înguste, un șifonier, o masă și o toaletă cu duș și wc. Trăiau din salariul femeii și primeau mâncare de la bucătăria hotelului. Radana, mama Jelenei, era nefericită și bombănea întruna, încruntată. Vorbea cu ea însăși cu glas tare. De parcă nu ar mai fi existat pe lume nimeni altcineva în afara ei. La serviciu asculta ordinele și executa mecanic. Era pentru ceilalți ori invizibilă ori o femeie ștearsă și oarecare, pusă acolo să îi mulțumească. Radana era împotriva a tot și nu ezita să și-o repete mereu. Să nu uite. Era ea și lumea din afara ei. Lumea oamenilor. Oameni pe care îi detesta.
Fiica ei era însă era veselă și plină de viață. Asemenea florii de clopoțel – preferata ei dintre toate florile locului – fetița s-a adaptat vieții pe care o ducea și i se părea frumoasă. Pe nisipul roz al plajei și printre peisajele spectaculoase ale Adriaticii, micuța Jelena alerga de dimineață până seara târziu, sălbatică și fără griji. Femeia nu își dorise copilul și nu avea nici cea mai mică grijă de fetiță. Jelana s-a obișnuit. A crescut de una singură precum florile sălbatice și a învățat să facă față umbrelor și lipsei de dragoste maternă. Petele de lumină erau mai puternice atunci pentru fetiță decât umbrele.
Când Jelena a ajuns la vârsta să meargă la școală, maică-sa a trimis-o la una din Budva. Cel mai apropiat oraș. Uneori mergea pe jos. Drumul dura câteva ore dar fetița era încântată. Apoi șoferul de autobuz care ducea și aducea personalul la Budva s-a împrietenit cu ea și avea grijă să o ia în mașină. Ceilalți aveau grijă de fetiță. Îi cumpărau uneori haine, cărți și cele necesare școlii. Soția șoferului pregătea zilnic și un pachet cu mâncare pentru Jelena. Ceea ce nu a primit de la mama ei a primit de la oamenii din jur. Turiștii aflați în vacanță erau generoși și relaxați, se împrieteneau repede și o vedeau pe fetiță ca pe o curiozitate locală.
Sălbatică, singură și fericită, Jelana a început să iubească oamenii. Pentru că i se părea că și ei o iubesc. Cel mai mult îi plăcea fetiței să hoinărească prin orașul vechi, pe străzile pietruite, străjuite de ziduri venețiene. Printre casele din piatră și bisericile medievale. Cele două, mamă și fiică trăiau într-o stațiune de lux dar în timp ce Radana nu avea niciodată vacanță, Jelena era mereu parcă în una. Cel mai mult îi plăceau fetei lunile de vară din iunie până târziu în august. Avea chiar și o prietenă foarte bună. O floare de clopoțel într-un mic ghiveci vopsit albastru-turcoaz. Găsise floarea la biblioteca școlii. A fost atât de impresionată de ea încât bibliotecara i-a dăruit-o. Maică-sa a pufnit nervoasă când a văzut-o cu ghiveciul în mâini.
– Exact asta ne mai lipsea! Abia încap cu tine în cutia asta de chibrit, ai mai adus și o buruiană albastră și fără miros!
– Dacă vrei o iau cu mine când plec de acasă ca să nu te deranjeze, i-a răspuns fetița.
Radana nu era obișnuită ca fata să i se opună. Nici măcar să îi vorbească. A privit-o parcă pentru prima oară pe fiica ei. Ochii mari ai fetei aveau culoarea florii de clopoțel. Trupul firav îi era asemeni plantei. Casa în care locuiau era la fel de minusculă precum ghiveciul turcoaz al florii. Și după ce a privit-o au tăcut un timp împreună. Nimic nu apropie mai mult oamenii decât o tăcere lipsită de stânjeneală. O tăcere de comun acord. Trăită împreună. Floarea de clopoțel a rămas. Radana a așezat-o pe pervazul ferestrei ce dădea spre Adriatică. Nu avea nevoie de multă apă. O uda și îi vorbea zilnic. La început răstit. Apoi tonul vocii i s-a îmblânzit.
Ajunseseră amândouă, mamă și fiică, să comunice cu ajutorul plantei. Deși erau una lângă cealaltă în camera lor și îi putea vorbi direct Jelenei, mama se adresa florii de clopoțel și îi spunea tot ce dorea de la fiica ei. Cu timpul și-au făcut lor în discuția Radanei cu floarea de clopoțel, sfaturile. Apoi îndemnurile blânde și grija. Femeia a început să aducă de afară tot felul de mici bunătăți pentru Jelena. Priganice/ mici gogoși cu miere, clătite muntenegrene, burek cu fructe sau cu brânză dulce. Toate primite de la bucătăria hotelului. Uneori îi aducea japraci/sarmale, știa că Jelena se dădea în vânt după ele. Aștepta momentul serii când Jelena intra în casă și mama începea să vorbesc tare cu floarea de clopoțel. Îi spunea ce a adus pentru fiica ei. Jelena asculta și îi răspundea tot florii. Era jocul lor. Felul lor de a trăi și de a se apropia una de alta.
Floarea lor de clopoțel a avut viață lungă pentru o plantă. A trăit 9 ani. Și mama și fiica aveau mare grijă de ea. Îi vorbeau mult și o iubeau. Floarea aceea le-a adus împreună. Mama Jeleni a murit într-o noapte, în somn. Dimineața floarea de clopoțel era și ea moartă. Fata a luat ghiveciul gol și s-a mutat la Budva. Avea 18 ani. S-a căsătorit cu un bărbat timid și tăcut care avea o casă în centrul vechi, pe Njegoševa ulica. Nu au avut copii. Soțul ei a murit la rândul lui. Jelena a rămas singură.
Privește des strada și oamenii de la fereastra casei. Lângă ea este așezat un mic ghiveci turcoaz. Uneori Jelena se uită la ghiveci și îi vorbește micii flori de clopoțel de pe vremuri. Nu a înlocuit-o cu alta. Nu crede că prietenii pot fi înlocuiți. Absența lor este pentru totdeauna aceeași. În anul în care am văzut-o pe Jelena la fereastra ei din Budva, era primăvară spre sfârșit. Florile de clopoțel înfloriseră în Muntenegru deja. Am citit atunci umbrele și petele de lumină de pe zidul casei. Din amintirea lor am scris acum povestea aceasta.
Dana BANU s-a născut la 16 martie 1970, a debutat cu poezie în anul 1984, în revista Astra, este poet, prozator, călător literar și scenarist; de-a lungul timpului a publicat sub acest nume în nenumărate reviste și antologii din țară și din străinătate, tot cu acest nume de autor a semnat volumele de poezie: Poezii din țara lui Elian, 2007; Cântecul samovarelor, 2011; și lumea cinema paradis, 2013; Luna și Îmblânzitoarea de oameni, 2015; Cartea singurătății, 2017; Insomnii orientale, 2023; precum și volumele de proză: Orașul părăsit, 2000; Ferestre, 2021; O după-amiază cu Miller și Kerouac și alte povestiri, 2022; Lumea exotică a Salmei Metivet, 2024…
Facebook
WhatsApp
TikTok
