- Eleni și Nikos. Grozama
Grozama, arbustul veșnic verde și ramificat, robust, cu spini puternici, se găsește în zona temperată a Europei și în nordul Europei. Poate ajunge până la 2 m înălțime și este bogat în azot. Florile sale au culoarea galben auriu, înmuguresc pe tot parcursul anului dar cu toate acestea, perioada cea mai bună a lor este în lunile mai și iunie.
Plină de viață era Eleni în primăvara aceea. O primăvară bogată în arome fructat-aurii. O primăvară de mătase verde-smarald asemenea pajiștilor presărate cu flori în culori strălucitoare. Dintre ele cel mai mult îi plăceau lui Eleni florile de grozamă. Fata nu aștepta nimic. Nu aștepta pe nimeni. Se abandonase destinului și orice teamă de viitor îi dispăruse, lăsând loc doar prezentului.
În satul ei de la poalele munților Troodos, printre broderiile cu dantele și filigrane din argint ce se lăsau privite cu dărnicie în muzeul local în care Eleni lucra, printre tufele de grozamă din grădina casei și printre florile de bougainvillea ce împodobeau fațadele caselor din piatră deschisă la culoare, timpul fetei trecea domol. Eleni putea fi văzută zilnic pe străzile înguste și labirintice ale satului, pavate cu piatră cubică. Umbra și silueta fetei se armonizau cu casele vechi iar acoperișurile din ardezie o salutau în fiecare dimineață și seară, prietenoase.
Eleni avea un scuter galben pe care îl folosea când mergea la Limassol. Vara se pierdea printre turiști și făcea plajă pe nisipul fin, curățat de pietre și de scoici. Primăvara era prezentă mereu la carnavalul ce se organiza în oraș. Peste an participa la toate festivalurile din oraș. Era nelipsită mai ales de la Amathusia, un festival de dans contemporan ce o încânta pe fată și îi aducea în ochii aurii sclipiri precum bănuții tufelor de grozamă pe care atât de mult le iubea.
Deși nu cumpăra decât strictul necesar, lui Eleni îi plăcea să privească vitrinele magazinelor scumpe de pe bulevardul Makarios, obiectele din cristal și bijuteriile expuse în ele. Totuși, dacă voia să își cumpere ceva, prefera micile magazine de pe strada Anexartiseas. Mediterana o iubea pe tânăra fată cu scuter și rochii galbene. Fata, la rândul ei, își iubea viața și locul în care trăia.
În anotimpurile calde îl privea des de la fereastra casei care dădea spre grădină, pe tatăl ei care stătea în foișor, cu mâinile odihnindu-se pe masa din lemn de pin. Masă lucrată de el în anul când Eleni se născuse. Mama ei a murit la naștere. Nu a cunoscut-o. Tatăl său Nikos a crescut-o singur. Fără ajutorul nimănui. Culoarea inițial galben-pai cu tonuri roșiatice a mesei se întunecase odată cu anii și devenise mai caldă.
Mâinile albe ale tatălui ei odihnindu-se pe lemnul de pin al mesei, contrastau plăcut cu tonul roșcat-întunecat iar Eleni simțea că în contrastul acela era adunată toată dragostea pe care o avea pentru omul care era tatăl ei. Nu erau o familie bogată dar Eleni a crescut fericită. Nu a simțit niciodată lipsa mamei pentru că nu a cunoscut-o, femeia a murit la nașterea ei.
Nikos, tatăl lui Eleni, era sculptor în lemn. Ca să își câștige traiul de zi cu zi, lucra manual, la comandă, diferite mese, scaune și dulapuri din lemn de pin, decorate cu motive tradiționale cipriote. Ferestre și uși din lemn cu diferite detalii ornamentale specifice zonei. Cadre de șemineu din lemn și din piatră. Nikos era foarte priceput în ornamentele ”Lefkaritiko”, inspirate de broderia Lefkara, crea în lemn o mulțime de motive florale și geometrice care imitau finețea aerată a broderiilor. Lemnul se supunea în mâinile sale și devenea o adevărată încântare pentru privitor.
Tatăl lui Eleni împodobea ușile din lemn pe care clienții săi i le comandau, cu ornamente bogate, specifice zonei: frunze de măslin, de viță-de-vie și tot felul de flori. Cel mai mult îi plăceau lui Eleni florile de grozamă pe care Nikos le „broda” – cum îi plăcea ei să spună – în lemnul de pin.
Îl privea uneori pe tatăl ei lucrând și imaginea lui robustă, de bărbat sănătos, înalt, puternic, încă tânăr și foarte sigur pe el, parcă pentru totdeauna lângă ea, o făcea să se simtă protejată și fericită. Puținii locuitori ai micului sat priveau spre cei doi cu simpatie deși nici tatăl nici fiica nu erau prea comunicativi. Casa lor era înconjurată de verdeață și de un gard de care se lipeau vesele și strălucitoare o mulțime de tufe galbene de grozame. ,,Casa galbenă” îi spuneau ei.
Eleni începuse de mică să aibă grijă de tatăl ei. Cel puțin așa credea. Că era stăpâna casei. Învățase să gătească pentru ea și tatăl ei, citind cărțile și caietele cu rețete pe care le mama ei le moștenise de la familia sa. Familie despre care Eleni nu știa nimic și nici nu era curioasă să afle. Dacă Nikos ar fi vrut să îi spună ceva despre ei, cu siguranță i-ar fi spus iar fata nu avea de gând să îl întrebe.
Mai mulți oameni în apropiere nu înseamnă mai mult fericire. Așa credea Eleni. Așa fusese învățată. Crescuse aproape de una singură, în Casa Galbenă, doar ea și tufele de grozamă din curte. Nikos era mai mereu plecat la Limassol după noi comenzi iar Eleni își făcuse din sălbăticie și singurătate, instinctiv, scut și armă împotriva tristeții și a posibilei dezamăgiri produse de oameni.
,,Trăim pe o insulă, αγάπη μου/ agápi mou/ draga mea, suntem înconjurați de apă, nu de oameni. Slavă Domnului!”, obișnuia Nikos să îi spună lui Eleni când în serile calde stăteau amândoi în foișorul din grădină și priveau spre tufele de grozamă.
Eleni ronțăia Lefkara Delight direct din cutia lor de metal, ornată cu tot felul de motive colorate. Rahatul cu arome de trandafir, vanilie, fistic sau lămâie o binedispunea și o făcea să zâmbească spre tatăl ei cu gura până la urechi. Fata bea de obicei orgeat, un sirop din lapte de migdale amestecat cu apă de flori de portocal și zahăr iar când era foarte cald Eleni adăuga în el și sifon.
Nikos sorbea liniștit dintr-un pahar de vin alb Xynesteri. Aromele proaspete de lămâie, prune albe și piersică ale vinului îl încântau. Alături de paharul de vin, Eleni îi pregătea din timp și îi așeza pe masă o farfurioară cu fistic nesărat prăjit ușor, nuci și tot felul de fructe uscate.
Seara se lăsa peste cei doi cu blândețe. Satul și casa lor deveneau tot mai mici. Insula devenea tot mai mare. Deasupra insulei cerul avea pentru Eleni și Nikos culoarea florilor de grozamă. Apunea soarele.
Dana BANU s-a născut la 16 martie 1970, a debutat cu poezie în anul 1984, în revista Astra, este poet, prozator, călător literar și scenarist; de-a lungul timpului a publicat sub acest nume în nenumărate reviste și antologii din țară și din străinătate, tot cu acest nume de autor a semnat volumele de poezie: Poezii din țara lui Elian, 2007; Cântecul samovarelor, 2011; și lumea cinema paradis, 2013; Luna și Îmblânzitoarea de oameni, 2015; Cartea singurătății, 2017; Insomnii orientale, 2023; precum și volumele de proză: Orașul părăsit, 2000; Ferestre, 2021; O după-amiază cu Miller și Kerouac și alte povestiri, 2022; Lumea exotică a Salmei Metivet, 2024…
Facebook
WhatsApp
TikTok
