POVESTIRI DE DUMINICĂ – Dana BANU – Povestiri din Cafeneaua lui Edi

Whisky cu sifon / Balerina

„ – Nu, nu-mi place Parisul! E scump și murdar!” – Ernest Hemingway, Fiesta; Polirom, 2015, traducător: Radu Pavel Gheo

Ploaie și frig. Mai sunt câteva zile până la Toussaint / 1 Noiembrie, Sărbătoarea Tuturor Sfinților. Edi a venit obosit și îmbufnat de la birou. Nici măcar supa velouté de dovleac cu lapte de migdale a Bucătăresei Simone și desertul ei cu castane nu l-au făcut să se bine dispună. A mâncat repede, cu mișcări automate. Fără niciun chef. Nici măcar nu s-a uitat ce mânca. Îi lipsea ceva dar nu știa ce. Era în amurg. La căderea serii. A terminat de mâncat și a ieșit să fumeze. Privea clienții cafenelei prin vitrina uriașă. Înăuntru era plăcut și cald. Afară pe stradă nu avea ce să vadă. Oameni grăbiți și aparent incolori. Frig, ploaie, umbre depresive.
I-a atras atenția în Cafenea o micuță femeie încă tânără care bea whisky cu sifon la bar așteptând să se elibereze o masă și Ospătarul Gil să o conducă. Femeia bea singură. Poate e englezoaică, își spuse Edi dând din umeri. Sau americancă. Astea beau whisky cu sticla când vin la Paris. Sunt bete toată vacanța iar când ajung acasă nu mai țin minte nimic din ce au văzut și făcut. Ar putea bea și acasă prin pub-urile lor. Lui Edi i se pare absurd că turistele alea bat atâta drum doar ca să umble bete câte o săptămână sau două, cât le ține vacanța. Când apar prin Cafenea bietul Ospătar Gil se înnegurează. Nu mai poate scăpa de ele. Iese și Auguste să fumeze cu el.

-Te uiți la balerina de la bar?

-E balerină?

-Da. Vrei să ți-o prezint?

Habar n-avea că balerinele beau whisky.

Edi își privește gândurile cu ochi critici. Gândurile îi devin niște șerpi uriași care i se încolăcesc în jurul gâtului și îl sufocă. Își pare lui însuși extrem de prost. De parcă ar exista băuturi pentru balerine! Poate un lichior alb de cocos. Sau unul de mandarine – culoarea aceea delicată dar puternică – sau vreun cocktail colorat. Sau măcar un Jack Rose cu applejack și grenadină din aceea roșie de rodii cu zahăr Taci, Edi, numai tâmpenii îți spui astăzi! Își continuă Edi dialogul cu el însuși în gând. Din susul străzii în pantă se vede o umbră cunoscută coborând dintr-un taxi. Înaintează printre luminile străzii. E Veronique cu niște sacoșe pline în mâini. Se chinuie să le care. Înaintează cu greu. Băieții sting țigările și îi ies înainte să o ajute. Veronique a adus o mulțime de decorații pentru Toussaint. Cafeneaua va fi închisă pentru clienți – e zi liberă pentru toată lumea – dar seara – după ce vin de la cimitire – se vor strânge toți ai casei la Cafenea. Ea îl va însoți pe Gil deci vrea să ajute. A adus dovleci ornați, frunze de toamnă, conuri de brad și o mulțime de mici bibelouri cu tematică.

Au intrat toți trei în Cafenea. Chipul Ospătarului Gil s-a luminat la vederea tinerei femei. De fiecare dată zâmbește larg, cu gura până la urechi, când o vede apărând. A venit să îl aștepte și dacă tot a venit a adus și niște decoruri de Toussaint. A lăsat-o pe Liz în locul ei la hotel. Îi place să stea în cafenea seara cu băieții, povestind în fața unei băuturi calde, așteptându-l pe Gil. Îl observă cum alunecă printre mese și vorbește cu clienții. Îi privește silueta atât de masculină. E bărbatul meu! Își spune în gând mulțumită Veronique. Gil cu manierele lui atât de elegante. Cu aerul acela aristocratic care e doar al lui. Părul lui bogat, prins într-o coadă la spate. Un bărbat frumos care era întreg și pentru totdeauna al ei. Bărbatul ei! L-a așteptat atât de mult! Acum e doar al ei și nu îi vine să creadă. În zilele de toamnă ploioase și reci, Cafeneaua strălucește parcă mai puternic și mai cald decât niciodată. Chipul Balerinei e alb și ochii îi par două pete cafenii pe fața ovală. Femeia se gândește la Tom, la Giselle, la Marie, colegii ei din corpul de balet. Îi alungă apoi cu un gest. Nu îi plac. Bârfitori și invidioși. Apoi micuța Balerină se gândește la un bărbat al ei pe care îl așteaptă de ani de zile dar nu mai vine. Poate că nu există. Se întristează apoi se enervează. Parisul i se pare urât, murdar și scump. La fel de urât, murdar și de scump ca satul ei din Polonia unde ai ei nu aveau nici după ce bea apă. A întrebat-o odată un coleg al ei unde s-a născut. I-a spus numele satului ei polonez iar ăla a crezut că îl înjură sau că își bate joc de el.

Era în clasa întâi când învățătoarea i-a dat ca premiu, pentru că avea cele mai mari note dintre toți colegii ei, o cutie muzicală cu o balerină. Primul ei cadou. Nu mai primise niciodată nimic. Ai ei nici măcar nu o băgau în seamă. Un copil nedorit. Mai avea 6 frați mai mari. Când au crescut îndeajuns au fugit care încotro doar ca să scape de sărăcia aia de sat. Când învățătoarea a întrebat-o ce vrea să devină când va fi mare, i-a spus simplu: balerină. Ca mica dansatoare din cutia muzicală! Și uite că a devenit balerină! Toate visele i s-au împlinit. A făcut o mulțime de compromisuri pentru ele. A meritat? Uneori în seri precum aceasta își spune că nu. Atunci bea ceva tare. Tocmai recitește zilele acestea Fiesta lui Hemingway. E acolo un personaj care bea whisky cu sifon. A cerut și ea la fel. Nici măcar nu îi mai place să danseze. O face cumva rece, sportiv, iar asta începe să se observe. Cel puțin așa îi spune Coregraful Alain. Ani de compromisuri sexuale cu un om iar acesta începe să te critice. Nici măcar compromisurile nu îi mai stau în picioare. Poate îmbătrânește. Alain oricum se culcă la întâmplare cu oricine. Probabil s-a plictisit de ea. Și ea s-a plictisit de ea însăși. Îmbătrânește. Va deveni o profă de dans acră și mică și singură. Ia o revistă glossy din stativ. Femei urâte fardate urât și prea mult. Rețete de mâncăruri de toamnă. Nu gătește niciodată. Nu știe. Pentru cine era să învețe să gătească? Privește pe deasupra revistei. Zărește doi ochi iscoditori care o fixează oarecum masculin și lacom. Un bărbat interesant. Îl salută. Bărbatul îi zâmbește și o salută și el. Femeia de lângă el îi face semn să vină la masa lor, mai sunt locuri. O femeie cu chip vesel și luminos. Pare fericită.

De ce să nu meargă lângă ei? Decât să se îmbete ca o proastă singură mai bine se îmbată ca o proastă în timp ce vorbește cu alții. E și Auguste, cântărețul la saxofon de lângă clătităria din cartier, de lângă biserică. Cineva cunoscut! S-ar putea să devină o seară frumoasă iar ochii iscoditori ai bărbatului de la masa aceea nu îi sunt chiar indiferenți. Micuța Balerină și Edi au avut împreună o aventură de toamnă. Târziu înspre iarnă se vor despărți ca și cum nimic nu    s-ar fi întâmplat. Luminile Cafenelei care ung pereții cu valuri de căldură i-au privit îngăduitoare pe amândoi. Balerina se va învârti prin Cafenea un timp precum într-o cutie muzicală cu ape de argint. Târziu în viață, când devenise deja o femeia bătrână care privea de la fereastra casei orașul și cerul și mai ales apusurile roz ale Parisului, Balerina și-a amintit o dată sau de două ori de Edi de la Cafenea. S-a întrebat ce a fost cu el. Nimic. Ea l-a iubit. El a iubit-o. Un timp. Apoi nu s-au mai iubit și fiecare a plecat mai departe. Simplu. Ca de altfel toate în viața oamenilor. Doar ei se complică inutil inventând o mulțime de sensuri, de logici absconse. De parcă ar trăi mereu într-o intersecție. Alegeri. Compromisuri. Ideologii. Lupte pentru supraviețuire apoi – paf! – moartea cu o bătrânețe mai lungă sau mai scurtă înainte le ia tot.

În același târziu de viață, Edi nu se va întreba nimic despre micuța Balerină. Uneori – foarte rar – își va aminti de ea și va surâde turnându-și un strop de whisky cu sifon. O Balerină care bea whisky cu sifon! Asta l-a atras la micuța femeie înainte de toate. Îi mai plăceau și ochii ei precum două pete întunecate pe chipul foarte alb, aproape spectral. O dragoste de toamnă. O dragoste așa cum numai toamna poate să îți aducă. Dragostea lor avusese culoarea de chihlimbar a toamnei și a unui pahar de whisky. Dacă nu ar fi cerut sifon peste whisky poate ar fi rămas mai mult timp împreună dar Balerina ajunsese deja să își iubească singurătatea și nefericirea apoasă, decorată cu victimizări și bovarisme. Cu aplauze primite precum o mică vedetă și cu fluturări de gene și de batistă în gară. Un cabotinism și o nefericire falsă care decolora chihlimbarul toamnei și al alcoolului tare. O femeie căreia Parisul i se părea urât, scump și murdar nu putea rămâne prea mult în patul și în sufletul lui. Printre ploi reci și griuri tremurându-și apele pe străzile în pantă, pavate cu piatră cubică. Printre mașini și oameni trecând grăbiți pe marile bulevarde. Înfriguratul anotimp și Cafeneaua i-au oferit lui Edi pentru scurt timp o micuță Balerină caldă și albă. Plină de mister și parfum. Precum un tiv dantelat-înspumat al sfârșitului său de tinerețe.

 

Dana BANU   a  debutat cu poezie în anul 1984 în revista Astra, trăiește la Paris, a publicat în nenumărate reviste și antologii din țară și din străinătate, a semnat volumele de poezie „Poezii din țara lui Elian”- 2007; „Cântecul samovarelor” – 2011; „și lumea cinema paradis” – 2013; „Luna și Îmblânzitoarea de oameni” – 2015; „Cartea singurătății” – 2017; „Insomnii orientale” – 2023; și volumele de proză scurtă: „Orașul părăsit,” – 2000;„ Ferestre” – 2021; „O după-amiază cu Miller și Kerouac și alte povestiri” – 2022…