POVESTIRI DE DUMINICĂ – Dana BANU – Povestiri din Cafeneaua lui Edi

Pianistul

Apăruse în Cafenea la căderea serii, într-un amurg de toamnă plină cu frunze și oameni înfrigurați grăbiți să ajungă pe la casele lor, nu să intre prin cafenele. Edi își număra țigările din tabachera de metal argintie. Se așezase pe un scaun la o masă rotundă din fața cafenelei și Bucătăreasa Simone i-a adus o pătură vernil pe care a refuzat-o imediat. Păturile alea noi pe care le cumpărase Noemie – cea mai recentă amantă a patronului Taylor – erau înfiorător de urâte. În plus, era un bărbat încă tânăr. I se părea ridicol să stea afară cu pătura pe el ca un pinguin bătrân. Noul venit purta un palton scump de culoare camel și un fular din cașmir, roșu, dat peste umăr. Avea părul bogat ondulat și o pereche de pantofi care probabil costaseră cât salariul lui Edi pe vreo 2 sau 3 luni. Crescut în sărăcie, în umbra unor blocuri dintr-un cartier mărginaș sărac și muncitoresc al Budapestei, Edi nu se învățase nici după atâția de ani de Paris și de viață relativ liniștită material, cu cei care afișau o vestimentație de un lux opulent.

Privea spre noul venit și nu putea să nu îi observe manichiura perfectă. Unghiile date cu lac transparent. Frizura aranjată de un profesionist. Paltonul și fularul din cașmir scump. Pantofii de vitrină luxoasă. Un fior de frig îl străbătu pe Edi aducându-i aminte de camera neîncălzită din cartierul de blocuri al Budapestei în care și-a trăit primii ani. De camera cu pereții plini de mucegai în care dormea cu ai lui în pat ca să se încălzească. De mirosul de ceapă prăjită de pe scara blocului și de administratorul cu ochi răi care îi pândea când veneau ai lui acasă și striga după ei să își plătească restanțele la întreținere. Pantofii cu sclipiri de lux și bunăstare ai noului venit îl întristau și îl făceau să privească neprietenos. Își amintea de paturile Siciliei cu arcuri rupte și pline de purici. De apartamentele închiriate ieftin în care locuiau la grămadă o mulțime de migranți. De muncile istovitoare și mizere pe care le făcea deși era doar un copil. De mutatul dintr-o parte în alta a lumii. Orașe noi, țări noi, sate noi. Mereu de la capăt. Mereu printre străini. Aceeași sărăcie peste tot. Familie blestemată. Nu se lega norocul de ei. Nu se lega. Nu i-a iubit niciodată pe ai lui. De aceea i-a și părăsit. I-a lăsat în urmă și bine a făcut. Nu-i pare rău. Și-a găsit un rost. Franța l-a primit bine. A onorat-o. Îi mulțumește și acum. Țară bună cu străinii. Chiar și cu cei singuri, așa cum era el când a venit aici. Edi privește din nou pantofii cei scumpi ai străinului. Poate e francez, își spune încercând să își alunge invidia și gândurile urâte.

-Sunt pianist. Sunt pantofii de scenă. Am avut un concert astăzi și nu m-am schimbat când am ieșit, îi spune bărbatul ușor jenat, de parcă l-ar fi prins mâncând pe ascuns dintr-o farfurie străină.

-Vrei o țigară? îl întreabă Edi rușinat că omul i-a înțeles gândurile urâte.

Și astfel – în acel amurg de toamnă – în timp ce fumau împreună, Pianistul și Edi s-au împrietenit. O prietenie care va dura până la moartea Pianistului, câțiva zeci de ani mai târziu, într-o iarnă viforoasă în care a răcit pentru că a umblat în pantofi subțiri prin zăpadă. Boala a evoluat repede iar Pianistul s-a stins în timp ce își bea cafeaua cu lapte la o masă în Cafenea. Era încălțat și atunci cu o pereche de pantofi scumpi, de lux. De altfel l-au și înmormântat cu ei. Edi a insistat. Știa că prietenul său și-ar fi dorit asta. În seara aceea, la Cafenea, Pianistul era trist. Iubise o femeie apoi i-a trecut. Cel puțin așa credea. A rupt-o cu ea printr-un sms acum vreo câțiva ani. Ca un nesimțit. Femeia nu i-a răspuns. În ziua aceea – după atâția ani în care o uitase cu totul – a văzut-o trecând pe lângă el veselă, de mână cu un bărbat de o frumusețe uluitoare. Nu știa precis dacă frumusețea ăluia sau veselia ei l-a întristat. A salutat-o și femeia i-a răspuns ca unui amic oarecare. Cineva străin și îndepărtat. Era evident că prima dată nici măcar nu l-a recunoscut. I-a trebuit un moment să și-l amintească. Acel moment s-a înfipt în el precum un cuțit în mijlocul mesei. Femeia fusese cândva a lui. I se părea nedrept că nu îl mai ținuse minte. Se vedea că bărbatul ei de acum era bogat! Spuse Pianistul plin de obidă. Edi l-a privit cu atenție, uimit de exclamația Pianistului.

Da, fusese un copil sărac. A avut noroc cu o femeie în a cărei casă făcea curat maică-sa. O femeia care a avut un băiat. Băiatul i-a murit într-un accident. O mașină a dat peste ea și peste băiat. Pe trecerea de pietoni. Un șofer beat la volan. I-a accidentat și a fugit. Băiatul i-a murit în brațe. La câteva luni după înmormântare soțul a părăsit-o. Nu îi mai suporta nefericirea. Rudele și prietenii de asemenea. Nu au mai căutat-o. Nu erau bine primiți. Nefericirea acoperise cu totul casa cea veche. Mobilele din lemn arămiu cu intarsii și flori sculptate adânc în ele. Bufetul cu vitrine din cristal. Candelabrele atât de greu de șters de praf. Scările în spirală cu mochetă roșie pe mijloc, fixată cu inele metalice pe fiecare treaptă. Mama Pianistului le spăla cu greu de fiecare dată deși erau curate. Ar fi putut doar să le măture și atât. Femeia însă insista ca maica-sa să curețe totul. Nu intra nimeni niciodată în casa cea veche. Nimeni, niciodată. Bucătăria era mereu rece, cu oalele ei de alamă atârnate de cuiere speciale lipite de pereți. Totul sclipea de parcă nu ar fi locuit nimeni acolo. Femeia își comanda mâncarea de la un mic bistro din apropiere. Uneori ieșea să mănânce singură acolo. Avea masa ei la fereastră. Încă unul din acei oameni mereu singuri care stau în fiecare zi la aceleași mese în vitrinele bistrourilor din cartierele pariziene.

Edi a tresărit scurt și l-a privit cu și mai mare atenție pe Pianist. O lumină s-a așezat în ochii lui iar cerul Parisului a devenit în înserarea aceea parcă mai roz decât de obicei. Pianistul își continuă povestea: când în una din zile maică-sa l-a dus cu ea la muncă pentru că nu avea cu cine să îl lase acasă, stăpâna casei l-a auzit râzând și alergând prin curte după o pisică. L-a privit de la fereastră și apoi s-a întors încet spre mama Pianistului întrebând-o dacă nu vrea să o lasă să se ocupe de viitorul băiatului ei. Nu voia nimic în schimb. Doar să îi ofere un viitor fericit. Maică-sa a rămas cu gura căscată. A acceptat. Erau săraci. În afară de o sărăcie lucie nu aveau nimic și pe nimeni. S-au mutat amândoi în casa cea veche. Mama Pianistului a murit răpusă de un cancer osos galopant. Pianistul a terminat Conservatorul. A avut o mulțime de concerte. Succesul nu l-a ocolit. A crescut însă în mijlocul unei bogății străine. A simțit mereu că e un străin în casa aceea. Înlocuitorul unui băiat necunoscut care murise într-un accident. O păpușă în mâinile unei femei pe care tristețea o acoperise cu totul. Nu a iubit-o niciodată. Femeia cea nefericită a murit anul trecut. A îngropat-o. Rudele ei sunt bogate. I-au spus că poate locui în casa cea veche toată viața. După moartea lui însă, urmașii lor vor fi cei care vor moșteni casa. Pianistul e mulțumit cu înțelegerea făcută. Nu are nevoie de mai mult. Nu simte nevoia să își facă o familiei a lui. Îi place singurătatea.

Cumva, casa aceea acoperită de nefericire l-a prins în interiorul ei și nu i-a mai dat drumul. A devenit un om singur și trist asemenea casei în care locuiește. Uneori cântă la pian în casă și lumea întreagă devine pentru el o curte tristă acoperită cu frunze arămii și galbene. O curte pavată cu piatră cubică acoperită de tristețe și de cețurile toamnei. Aduce rar femei în casă și doar din cele ușuratice, de o noapte. Nu vrea să se încurce cu femei cărora nu le poate oferi nimic. Nu poate oferi un viitor fericit nimănui. E singur. Doar el și casa aceea. Viața îi curge liniștită. Fără probleme. Și totuși, astăzi, după ce s-a întâlnit cu fosta lui iubită, simte nevoia să bea ceva tare. Poate un Armagnac. Edi îl invită în Cafenea, la masa lui de la fereastră. Pianistul e bucuros de companie și acceptă imediat. Ospătarul Gil e într-o formă foarte bună astăzi. Proprietarii au închiriat o firmă care să le văruiască și curețe întregul apartament. Anual fac asta. Zugravii văruiesc inclusiv mica lui mansardă haussmaniannă. Până e gata curățenia, Ospătarul Gil stă la Véronique. Fata locuiește într-un apartament din Hôtel des Marronniers, unde lucrează. Cazarea a intrat în contract. Administrează hotelul și e prezentă la orice oră e nevoie de ea. În schimb are cazare și masă gratuit și un salariu mic. Condiții i s-au părut foarte bune. Véronique e mulțumită și își face treaba excelent. Patronii sunt mulțumiți și ei la rândul lor.

L-a invitat pe Gil să stea la ea în apartament până i se văruiește și curăță mansarda. Are două camere deci nu deranjează. Peste noapte Véronique a intrat în patul lui Gil și au dormit împreună. Dimineața au făcut sex. Totul s-a întâmplat de parcă ei doi ar fi fost o familie de ani de zile. Pe drum spre Cafenea, la amiază, Gil s-a surprins fredonând un cântec vesel. Nu mai era un om singur. Avea o familie și era fericit. L-a servit în seara aceea pe Pianist excesiv de politicos, aproape prietenos, recomandându-i cel mai bun Armagnac al casei: Bas Armagnac Laberdolive 1964. 40 €. Merită! Bucătăreasa Simone le-a trimis câte o farfurie de coq au vin și la desert île flottant / lapte de pasăre cu praline roz și caramel sărat. Pianistul s-a încălzit după ce și-a băut armagnacul. A uitat de fosta lui iubită și s-a simțit atât de bine în Cafenea încât a mai comandat și niște clătite flambate cu Grand Marniere Cordon Rouge. Va accepta și paharul de șampanie din partea Ospătarului Gil care în seara aceea a făcut cinste tuturor clienților casei cu un pahar de șampanie Jaquart Mosaique Brut, ba chiar a mai cumpărat și pentru acasă o sticlă de Jaquart Mosaique Rose. Véronique – care l-a așteptat să vină de la muncă – va fi încântată și îl va trimite a doua zi să își ia toate lucrurile din mansarda haussmaniannă ca să se mute definitiv împreună cu ea. Pianistul a devenit din ziua aceea un obișnuit al Cafenelei. S-a împrietenit cu Edi și Auguste. Au devenit atât de buni prieteni încât la un moment dat Edi i-a cerut împrumut pantofii cei scumpi și s-a plimbat cu ei pe bulevard, mândru și încântat de-a dreptul.

Edi încălțat cu pantofii Pianistului s-a privit în toate vitrinele luxoase ale magazinelor ba chiar a avut impresia la un moment dat că niște fete – studente mai mult ca sigur – s-au uitat la el cu admirație, de-a dreptul seducător. Acela i s-a părut lui Edi momentul său de glorie. Din băiatul care dormea în blocul budapestan plin de igrasie și mucegai a ajuns un bărbat în putere care se plimbă prin Paris, pe un mare bulevard, încălțat într-o pereche de pantofi scumpi. Nu contau pantofii ci faptul că avea un prieten care a acceptat să îi împrumute. El singuraticul și taciturnul Edi avea un prieten! Nu în ultimul rând, Edi era încântat că Pianistul îi oferea bilete gratis la concertele lui și ale altora. Mergea întotdeauna și îl aștepta la final pe Pianist să îl felicite și să bea împreună un pahar la Cafenea. Anii au trecut ușor peste ei. Masa din fereastra Cafenelei strângea tot mai mulți prieteni. Era o masă fericită.

Dana BANU   a  debutat cu poezie în anul 1984 în revista Astra, trăiește la Paris, a publicat în nenumărate reviste și antologii din țară și din străinătate, a semnat volumele de poezie „Poezii din țara lui Elian”- 2007; „Cântecul samovarelor” – 2011; „și lumea cinema paradis” – 2013; „Luna și Îmblânzitoarea de oameni” – 2015; „Cartea singurătății” – 2017; „Insomnii orientale” – 2023; și volumele de proză scurtă: „Orașul părăsit,” – 2000;„ Ferestre” – 2021; „O după-amiază cu Miller și Kerouac și alte povestiri” – 2022…