POVESTIRI DE DUMINICĂ – Dana BANU – Povestiri din Cafeneaua lui Edi

Jacqueline

   Lumina unei zile de luni Ploaie de octombrie cu oameni colorați și un Paris care îi privește cu atenție. În Cafenea sunt mai mulți clienți decât de obicei. Edi, la masa lui de la fereastră, scrutează ca de obicei cu atenție trecătorii. Și-a încălțat azi pentru prima dată ghetele moi din piele întoarsă arămie. Nu vrea să iasă în ploaie cu ele. Se udă și sunt noi. Și le-a cumpărat săptămâna trecută. Le privește mulțumit. Îi place culoarea lor maronie cu irizări roșcate.
– Ai ghete noi și frumoase! Să le porți sănătos! îi spune Ospătarul Gil

   – Mulțumesc, răspunde Edi încântat.

   Dimineața când a plecat de acasă și-a pus sacoul din velur albastru, special pentru ghetele cele noi. Și fularul din material șifonat, în culoarea ghetelor. S-a simțit parcă mai tânăr decât de obicei. Ziua la muncă a fost una calmă. Fără incidente. O zi de luni ca oricare alta.

   Pe drum spre Cafenea a grăbit pasul privind cerul care se întuneca prevestind ploaia.
Voia să mănânce și să ajungă repede acasă. Să se pună în pat și să citească vreo câteva pagini din Julian Barnes. Poate și să asculte niște muzică simfonică. Timpul părea potrivit. Toamna, lui Edi îi place tare mult să asculte muzică simfonică.

   În Cafenea intră Auguste. Își pune umbrela în suport. Se apropie de masa lui Edi. Se așază. Vor pleca în Provence la sfârșitul săptămânii. Ai lui vor să își cumpere acolo o rezidență secundară. O casă de vacanță. Casa are și niște pământ cultivat cu viță-de-vie. Ai lui vor să se înțeleagă cu niște fermieri din vecini să aibă grijă de teren contra unei treimi din roadele viei. Cică ies pe an aproximativ 1000 de litri de vin roze și roșu. Ar putea scoate bani frumoși.

   Auguste îl roagă pe Edi să vină cu ei. Se pricepe la acte, la birocrație. El și ai lui sunt total pe dinafară când e vorba despre asemenea lucruri. Edi dă scurt din cap – semn că e de acord – apoi privește mai departe pe fereastra cafenelei. Strada se întunecă. S-a lăsat seara. Iese să își fumeze obișnuita țigară din amurg. Ia umbrela lui Auguste din suport.

   În timp ce fumează, Edi își imaginează șiruri zvelte și ordonate de viță-de-vie. Culoarea schimbătoare – în funcție de anotimp – a frunzelor de viță de vie îi amintește de Jacqueline.
O aventură de toamnă. A cunoscut-o aici în Cafenea, într-o zi ploioasă de octombrie. Era luni. La fel ca astăzi. Fata avea o umbrelă pe care erau desenate frunze de viță de vie de toate culorile. Parcă se revărsaseră toate anotimpurile peste umbrela aceea. Anotimpurile unor frunze de viță de vie. Frunze de un verde crud primăvăratic. Frunze de vară cu verdele închis la culoare. Tomnatic arămii precum ghetele lui cele noi sau galben-aurii precum pletele fostei lui neveste. Ici colo, arar, câte o frunză argintie care amintea de zăpezile iernii. Mai întâi i-a atras atenția umbrela fetei. El fuma ca și acum în fața Cafenelei. I-a deschis ușa să intre. A intrat și el după ea. Fata a început imediat discuția. A invitat-o la masa lui și ea a acceptat de parcă ar fi fost de la sine înțeles. De parcă se cunoșteau dintotdeauna.

   A întrebat-o scurt de unde e. De parcă ar fi știut că nu e din Paris. De fapt voia să o întrebe din ce cartier vine. Din ce parte a Parisului. Fata i-a spus râzând că se numește Jacqueline și e din Provence. Jacqueline din Provence cu o umbrelă plină cu frunze de viță-de-vie, s-a gândit Edi în timp ce își bea paharul de Chablis. Fata a început deodată să îi vorbească despre Mistral. Despre săptămânile în care vântul acela scoate copacii din rădăcini și înnebunește babele și oamenii slabi de înger. Despre cum vara vântul ajută focul să ardă pădurile. Despre cum Mistralul se face stăpân pe toată coasta Mediteranei, din Camargue până în Corsica. Iarna și primăvara bate cel mai puternic. E uscat și e rece. Suflă doar ziua iar la căderea serii începe să își piardă puterea. Mistralul e cel care curăță cerul, spuse fata cu o voce foarte sigură. Abia atunci Edi a privit-o cu atenție. Avea ochii de strugure și părul de culoarea alunei. Aparent ștearsă. O fată banală din Sud, de la țară, care îi povestea despre vântul Mistral, plină de pasiune.

    I-a cerut Ospătarului Gil să îi transmită Simonei la bucătărie că vrea un meniu provensal. Fetei i-au sclipit ochii de bucurie. Nu credea să se găsească așa ceva pe acolo. Venise la Paris doar pentru câteva zile. La nunta unei verișoare. Nunta s-a anulat. Verișoara ei s-a răzgândit și a plecat singură în luna de miere, la Nisa. Jacqueline a rămas la Paris pentru o scurtă vacanță.
Nu și-a mai permis de mult câteva zile libere. Lucra ca vânzătoare la băcănia din satul ei. Era păcat să nu profite de câteva zile de vacanță.

   Nu cunoștea pe nimeni în oraș în afară de unchiul și mătușa ei, părinții miresei care renunțase la nuntă. Nu a vrut să stea la ei. Erau prea supărați și stânjeniți de situație ca să îi mai deranjeze și ea cu prezența. Și-a luat o cameră la un hotel de lângă stația de metrou Mabillon. Se plimbă toată ziua pe străzi prin ploaie și cască gura la vitrine. A intrat în Cafenea din curiozitate. Mai vizitase o dată în copilărie – când venise cu ai ei la Paris într-o vacanță – micul bistro. Voia să vadă cum s-a schimbat între timp. Se pare că a rămas la fel și era tare bucuroasă. Va mai veni! Precis va mai veni! În ziua aceea Simone s-a întrecut pe sine. Edi era după divorțul de blonda lui platinată și Bucătăresei Simone îi părea bine că în sfârșit îl vede flirtând cu o fată nouă. A tocat mărunt niște măsline pe care le-a amestecat cu fileuri de anșoa, ceapă roșie, ricotta, ulei de măsline și capere. Din ele a făcut o tapenadă provensală numai bună pentru aperitiv.

   Jacqueline s-a arătat încântată. I-a explicat lui Edi că numele pastei de măsline cu anșoa vine de la „tapéno” cuvânt ce înseamnă „capere” în provensală. Bărbatul a dat din cap înduioșat de faptul că fata încerca să flirteze cu el făcând paradă de cunoștințele sale. Blonda lui nevastă de care tocmai divorțase și-ar fi desfăcut mai degrabă cu mișcări senzuale dar deloc vulgare unul sau doi nasturi de la eternele ei cămăși transparente din muselină. Ca fel principal au avut o tocăniță din carne de vită marinată în vin roșu de Provence. Au mai avut și un platou cu felii fierbinți de socca, din năut, asemănătoare clătitelor bretone. Vedeta mesei provensale a fost însă tarta La Tropézienne. Desertul atât de iubit de Brigitte Bardot care de altfel a fost și cea care i-a pus numele. De data asta fata i-a povestit cu lux de amănunte cum un tip din Polonia care lucra la Saint Tropez a creat tarta-brioșă acoperită cu cremă, special pentru filmul „Și Dumnezeu a creat femeia”. Pe lângă brioșa bucătarului polonez din Saint Tropez, Simone le-a mai trimis la masă și un platou cu o selecție de deserturi provensale: biscotine din Aix, brassadeaux / niște inele din aluat aromat cu apă de portocal, opărite în apă clocotită, chanteclere cu bezea, pralină și cremă moka, gogoșele Chichi-Fregi cu aromă de neroli, prăjiturele uscate cu migdale, Galapian cu miere de lavandă. Ca să pună capac Simone le-a mai trimis și o plăcintă cu dovleac sărat.

   Bineînțeles că nu au putut mânca din toate. Nici măcar nu au putut gusta. Erau prea multe. Fata însă a cerut să îi fie împachetat tot ce nu a putut mânca în Cafenea, pentru acasă. Fapt pe care Edi l-a reținut. Fosta lui nevastă nu ar fi cerut așa ceva nici moartă. I s-ar fi părut nedemn pentru stilul și rafinamentul ei. Jacqueline era însă o fată dintr-un sat din Provence. Simplă. Naturală. Aparent ștearsă dar de o inocență evidentă. I-au mulțumit Simonei și au ieșit împreună din Cafenea. Edi a condus-o pe Jacqueline la hotel unde a intrat în camera ei fără să fie nevoie de alte discuții între ei. Era de la sine înțeles că vor petrece noaptea împreună.
Dimineața, în timp ce Jacqueline dormea, a făcut un duș apoi a plecat la birou. A trecut întâi pe la Cafenea să ia micul dejun. Simone i-a tras cu ochiul complice. Se pare că La Tropézienne – tarta ei brioșă, cu numele dat de Brigitte Bardot – și-a făcut efectul. Jacqueline a mai rămas la Paris două zile după noaptea aceea. Edi nu a mai căutat-o. Ea nu a mai trecut pe la Cafenea

   În zilele următoare Parisul a fost zguduit de un vânt puternic asemănător cu Mistralul. Copaci rupți din rădăcini, mașini avariate, accidente în trafic. Edi a preferat să meargă de la servici direct acasă. Jacqueline s-a uitat la filme vechi cu Brigitte Bardot toată ziua în camera ei de hotel și s-a îndopat cu deserturile gătite de Bucătăreasa Simone și puse la pachet pentru ea de Ospătarul Gil. A comandat pe internet un borcan mare de miere de albine cu aromă de lavandă. Pentru ai ei de acasă. Când a ajuns cu borcanul în satul din Provence ai ei au început să râdă. Cumpărase ceva ce aveau din belșug și acasă.

   Era o zi de luni când Edi a condus-o pe Jacqueline la micul ei hotel de lângă stația de metrou. Bărbatul își aducea aminte foarte bine că era luni și că Parisul avea în seara aceea o lumină uluitoare care parcă prevestea vântul acele asemănător cu Mistralul, care avea să bată năprasnic vreo două sau trei zile după aceea. Nu își mai aducea aminte însă prea bine chipul fetei. Avea niște trăsături anonime. Destul de șterse.

Dana BANU   a  debutat cu poezie în anul 1984 în revista Astra, trăiește la Paris, a publicat în nenumărate reviste și antologii din țară și din străinătate, a semnat volumele de poezie „Poezii din țara lui Elian”- 2007; „Cântecul samovarelor” – 2011; „și lumea cinema paradis” – 2013; „Luna și Îmblânzitoarea de oameni” – 2015; „Cartea singurătății” – 2017; „Insomnii orientale” – 2023; și volumele de proză scurtă: „Orașul părăsit,” – 2000;„ Ferestre” – 2021; „O după-amiază cu Miller și Kerouac și alte povestiri” – 2022…