POVESTIRI DE DUMINICĂ – Dana BANU – Povestiri din Cafeneaua lui Edi

Bătrâna bucătăreasă Simone Boistiere 

 

   Ziua de mâine e ziua Speranței. Simone e o bătrână de treabă. Așa spun toți despre ea încă de când avea 45-50 de ani. S-a îngrășat pe la 45 și de atunci trupul i se prăbușește puțin câte puțin în fiecare an. Întâi trupul femeii căpătase acea „embonpoint”/robustețe pe care o au de obicei gurmanzii francezi care petrec ore întregi în fața a 1001 de feluri de mâncare. Apoi trupul Simonei Boistiere a început să își deseneze liniile înspre pământ. Carnea i se fleșcăise iar fața i-a luat o expresie cruntă, de o urâțenie aproape respingătoare. Simone devenise rotundă precum o minge. Din cea care fusese cândva i-au rămas doar ochii mici și sclipitori îngropați însă și ei în grăsime. Acum are 64 și i se pare că nu a fost niciodată tânără și atrăgătoare. A crescut pe ritmuri de jazz prin cafenelele braseriile și restaurantele din Cartierul Latin și din Saint-Germain-des-Prés. S-a ridicat de jos. A fost femeie de servici și spălătoare de vase la Lipp, Café de Flore și Deux Magots o vreme, până l-a întâlnit pe Lucien care a sfătuit-o să intre la școala lui de  bucătari.

   Au fost ani buni pentru Simone anii petrecuți alături de Lucien al ei. Era încă tânără. Frumoasă nu a fost niciodată dar era blândă și tandră și i se părea că Lucien o iubește uneori. De fapt bărbatului îi era indiferentă. Se mutase cu ea pentru că fata avea un apartament situat într-o zonă luxoasă. Un apartament uriaș, în comparație cu chichineața lui de garsonieră dintr-un cartier rău famat de la marginea Parisului. Nu în ultimul rând, fata îi făcea menajul și era bună pentru un sex minimal, igienic și pasager. E drept că i se părea mult prea proastă pentru el dar se consola cu faptul că nu o va lua de nevastă și nici nu vor rămâne împreună până la capătul vieții.

   Au locuit o jumătate de an împreună în apartamentul vechi al părinților Simonei. Apoi Lucien și-a găsit o fată din Sud. Din Provence. O cofetăreasă excelentă. Blondă, înaltă și cu casa plină de cărți. O inteligență sclipitoarea acompaniată de niște sâni perfecți, și-a spus Lucien în gând în timp ce îi lăsa Simonei pe masa din bucătărie cheile casei și un bilet de adio. Lucien s-a mutat cu fata cea blondă și au deschis împreună un restaurant în care ofereau de sărbători turiștilor câte 8 feluri de mâncare. Toate stropite din belșug cu șampanie roz.

   Simone nu a rămas în amintirea bărbatului decât vag și doar ca o simplă elevă a lui, cam prostuță, de la școala de bucătari pe care o ținuse în Paris. Pentru fată însă, Lucien a însemnat ceea ce în romanele de duzină e numită „dragostea vieții”. Simone se gândea mult la el. O parte din fata care era a plecat împreună cu Lucien în Sud. Uneori – la căderea serii, în amurgul roz al Parisului, atunci când oamenii sunt mai înclinați spre visare sau reverie – se imagina alergând prin câmpurile albastre de lavandă spre un bărbat care îi purta chipul.
Bărbatul o aștepta la linia orizontului și se îndepărta cu fiecare pas pe care îl făcea înspre el.

   Părinții Simonei au fost cântăreți de jazz. Au zguduit în anii 50-60 cu instrumentele lor, hrubele de noapte ale cartierului, alături de Boris Vian și Juliette Gréco. Fata a crescut în inima Parisului. Nu departe de pitoreasca Place de Furstenberg. A alergat pe rețeaua de străduțe a arondismentului 6, toată copilăria. Liberă și fără opreliști. Ai ei cântau toată noaptea prin cluburile de jazz ale cartierului iar ziua dormeau.

   Nu aveau timp să se îngrijească de fetiță. Îi lăsau bani într-o cutie pe bufet iar fata lua din ei și se descurca singură. Nimeni nu îi pieptăna părul. Nimeni nu îi spăla hainele. Nu îi făcea mâncare. Nici măcar prin casă nu făcea nimeni curat. Fetița se descurca fără vreun ajutor. Creștea sălbatică și independentă. Cel mai mult îi plăcea în copilărie pe Rue de l’Abbaye, strada perpendiculară pe rue de Furstenberg. Nu de puține ori și-a făcut temele sau a citit stând la umbra vreunuia dintre cei patru copaci Paulownia care încadrează mica insulă circulară din mijlocul pieței. A crescut cu nasul lipit de vitrinele galeriilor de artă și ale buticurilor de pantofi de lux. S-a împrietenit cu casa lui Delacroix devenită muzeu și a sărit coarda printre grupurile uriașe de turiști care se revărsau mereu prin cartierul ei. Apare – copil fiind – printr-o mulțime de fotografii ale turiștilor. A călătorit astfel – ascunsă în acele poze – prin unele țări despre care nici măcar nu știe unde sunt pe hartă.

   Apoi a urmat accidentul tatălui și boala lui care a lăsat mica familie fără niciun ban. La final, moartea. Iată sfârșitul, și-ar fi spus un observator atent al familiei micuței Simone. De fapt acela a fost începutul. Începutul decăderii, ruinei și sărăciei familiei Boistiere. După ce   și-a îngropat bărbatul, mama Simonei a început să bea și să se drogheze. A trecut dintr-o relație în alta. A murit în cele din urmă într-o noapte, călcată de o mașină pe bulevardul Saint-Michele. Femeia sărise beată în fața omului care conducea grăbit spre casă. L-a nenorocit și pe acela și a murit lăsându-și fiica singură, fără un sfanț. Noroc că am casa, și-a spus Simone care avea pe atunci 14 ani. Acela a fost momentul în care a simțit prima dată ceea ce avea să repete de multe ori de-a lungul anilor care vor urma: „ziua de mâine e ziua Speranței”. Nu a cedat. Nu avea oricum încotro. Ba chiar s-a gândit că poate era mai bine așa. Ca să nu ajungă la orfelinat și-a convins o rudă îndepărtată să o ia sub tutela ei. Fictiv. Doar de ochii autorităților. La 14 ani mica Simone lucra în cluburile de noapte unde cântaseră pe vremuri ai ei. A lucrat ca taxatoare în fața wc-urile de lux. Spăla farfurii. Făcea comisioane.

   Oamenii din cartier care îi cunoscuseră părinții au ajutat-o. A avut întotdeauna ceva de muncă și siguranța că nimeni nu se lua de ea. Bodyguarzii barurilor din cartier fuseseră prieteni ai familiei ei. O cunoșteau și o apărau cu toții. Era copilul cartierului. Al tuturor. Lucien fusese primul ei bărbat. Când a părăsit-o, Simone și-a spus din nou: „Ziua de mâine e ziua Speranței”. S-a ridicat și a învățat să trăiască fără el. A terminat cursurile de bucătar fără ajutorul lui și s-a angajat în bistroul în care lucrează și acum. Pe părinții lui Auguste i-a cunoscut într-o dimineață de vară în piața de pește unde cumpăra marfă pentru meniul zilei de la bistro. S-a împrietenit imediat cu mama lui Auguste. Cei doi au locuit un timp la ea. Au plătit cheltuielile casei pentru toți. Nu le-a luat alți bani de chirie. Era bucuroasă că nu mai e singură în casa cea mare. Apoi cei doi s-au mutat la Saint-Mandé. Și-au deschis propriul lor bistro. Au chemat-o să vină cu ei. Simone nu a vrut să își lase casa, cafeneaua și cartierul.

   În bucătăria cafenelei, Simone Boistiere se simte cu adevărat la locul ei. Fiecare om are un loc al lui pentru care simte că a fost născut și a trăit pentru a ajunge la el. Locul lui Simone e bucătăria cafenelei. Acolo, printre oalele de inox strălucind de curățenie și farfuriile groase de faianță, printre cutiile cu condimente și lăzile cu marfă proaspătă pe care o cumpără dimineața la prima oră, din piață. În fața aragazului uriaș cu 1000 de ochiuri pe care fierb mâncăruri care au făcut-o celebră în cartier, Simone și-a găsit ziua de mâine și împlinirea speranței. E o bătrână care trăiește doar pentru bucătăria cafenelei. Acasă nu o așteaptă nimeni. În cafenea însă viața e tumultuoasă și toți o iubesc ca pe o mamă sau o soră mai mare. De sărbătorile mari anuale îi fac daruri. De ziua ei nu o lasă niciodată singură. Îi cer sfatul și o invită la petrecerile și sărbătorile lor de familie. Simone nu e singură. În timp ce gătește pateul de ficat, homarii sau friptura excelentă de vită cu piper – specialitatea ei renumită -, în timp ce drege salatele cu ulei și condimente sau alege brânzeturile pentru apero-ul zilnic, Simone Boistiere se simte precum o regină înveșmântată în catifea și purpură. Acolo în bucătăria cafenelei, Simone devine de o frumusețe uluitoare. Mișcările ei sunt unduitoare precum lanurile de lavandă din Provence dansând sub adierea vântului. E o încântare să o privești.

   În timp ce oamenii din cafenea mănâncă și scot exclamații de încântare chemând-o să îi mulțumească pentru toate cele gătite de ea, Simone Boistiere își trăiește din plin zilele speranței în care crezuse încă de la început, de când a rămas singură pe lume. Acasă, printre rame de tablouri goale, printre cutii străvechi din lemn și argint, și printre tot felul de alte bibelouri și lucruri vechi ce au aparținut străbunicilor ei din partea mamei – niște aristocrați scăpătați care și-au tocat averile păstrând doar casa și ce era în interiorul ei -, printre fotografii ale unor oameni pe care nu i-a cunoscut, în penumbra unor vieți trecute demult, Simone oftează liniștită.

   Își trăiește acum la bătrânețe acele zile de mâine ale Speranței în care mereu a crezut.
Cafeneaua cu lumea din interiorul ei a transformat-o într-o femeie fericită.

 

Dana BANU   a  debutat cu poezie în anul 1984 în revista Astra, trăiește la Paris, a publicat în nenumărate reviste și antologii din țară și din străinătate, a semnat volumele de poezie „Poezii din țara lui Elian”- 2007; „Cântecul samovarelor” – 2011; „și lumea cinema paradis” – 2013; „Luna și Îmblânzitoarea de oameni” – 2015; „Cartea singurătății” – 2017; „Insomnii orientale” – 2023; și volumele de proză scurtă: „Orașul părăsit,” – 2000;„ Ferestre” – 2021; „O după-amiază cu Miller și Kerouac și alte povestiri” – 2022…