POVESTIRI DE DUMINICĂ – Dana BANU – Povestiri din Cafeneaua lui Edi

Ospătarul Gil

 

   Când lucrează în tura de după-amiază, Ospătarul Gil are obiceiul să iasă de fiecare dată la căderea serii, în amurg, să fumeze o țigară în fața Cafenelei lui Edi. Îi ține atunci locul la servire, Micul Antoine. Pentru Ospătarul Gil acesta e momentul cel mai plăcut al zilei. Privește lumina de aur și miere. Se lasă mângâiat de ea. Devine el însuși o mică parte din lumina aceea și îi este bine. În fiecare zi merge pe jos la slujbă. Dimineața drumul spre Cafenea nu e atât de plăcut precum la amiază. Ospătarului Gil îi place să schimbe saluturi zilnice cu vânzătorii micilor prăvălii, cu librarii și galeriștii din cartier. Un salut aparte avea mereu pentru Lola, chelnerița cu fundul rotund și bombat de la „Treize au jardin”, micuța braserie din spatele Odeonului.

   În weekend, braseria Lolei e deschisă până la 8.30 seara. Când nu era la muncă, Ospătarul Gil o aștepta pe fată și o conducea spre casă. Apoi a început să o aștepte un tip cu o Vespa vernil care o plimba prin oraș. Ba îi cumpărase chiar și o cască roz de motor, special pentru ea. Ospătarul Gil i-a tot privit un timp cu invidie cum treceau pe stradă prin fața lui, pe Vespa aia enervantă și vernil. Apoi a renunțat. A ridicat din umeri și a trăit mai departe salutând-o însă amical pe Lola, de fiecare dată când îi apărea în drum.

   Pe Rue de Médicis îi știa pe toți galeriștii, librarii și lucrătorii de la braserii, restaurante și bistrouri. Toți îl salutau prietenos când îl vedeau trecând spre Cafeneaua lui sau întorcându-se de la muncă.

   În iureșul de turiști străini, faptul că se salutau zilnic crea între ei o complicitate plăcută a localnicilor. Ei erau cartierul! Ei erau adevărații stăpâni ai străzii și ai cartierului! În stație la 89 se întâlnește uneori cu Lauren. Fostul lui proprietar din casa căruia s-a mutat pentru că acesta se însurase iar soția lui voia întregul apartament doar pentru ei doi.
Lauren a divorțat după câteva luni. A rămas însă prieten cu Ospătarul Gil. Schimbă mereu două vorbe când se întâlnesc în stație. Gil s-a mutat într-o mansardă haussmanniană. La cucurigu. O cameră cât o cutie de chibrituri pentru care nu plătește nimic. O bucătărie de o jumătate de palmă și o baie puțin mai mare decât cabina unui duș de lux. În cadă e nevoit să se spele stând cu genunchii la gură. Pentru duș e însă perfectă. Proprietarii nu foloseau mica garsonieră de la mansardă și îl știu pe Gil de când era copil. Sunt aproape singurii cunoscuți din Saint-Germain-des-Prés și din Cartierul Latin care nu îi spun în sinea lor – când se gândesc la el – „Ospătarul Gil” ci „Gil”. Uneori duminica îl invită la masă. Îi cumpără cadouri de ziua lui, de Crăciun și de Paști. Amândoi trec des pe la Cafenea și se îmbrățișează cu toți colegii lui Gil de parcă ar fi părinții lui.

   Despre părinții lui, Gil nu vorbește niciodată. Nu se gândește la ei aproape deloc. Le alungă imaginea de fiecare dată când îi revine în minte. Sufletul îi tresare vătămat. Sunt amintiri violente și dureroase iar el nu vrea să mai simtă rana aceea interioară care îl aspiră în interiorul ei precum într-o cutie închisă etanș. O familie destrămată. Un tată bețiv care își bătea nevasta și băiatul. Femeia s-a sinucis. Bărbatul s-a mutat din Paris undeva prin provincie. Nu înainte de a vinde casa și de a-și lăsa băiatul fără un acoperiș deasupra capului.

   Gil a terminat școala de ospătari fără ajutorul nimănui. A avut 1001 de joburi. A supraviețuit. Asemenea oamenilor singuri care sunt nevoiți să supraviețuiască fără vreun ajutor din afară, Gil a devenit excesiv de sociabil, de politicos și de energic. Își face menajul singur. Mănâncă la Cafenea. Proprietarul le oferă angajaților dreptul de a mânca fără bani în interiorul bistroului, cât doresc din orice mâncare preparată în bucătărie. Cu condiția să nu ia pentru acasă nimic fără să plătească. Ospătarul Gil și toți ceilalți mănâncă deci foarte bine. De sărbători își pregătesc mese speciale cu mâncăruri și băuturi fine. Se simt și ei precum cei mai bogați clienți ai Cafenelei. Șampanii cu lichioruri de fructe – coacăze negre, dude, zmeură sau piersici. Vermuturi Noilly Prat și Noilly cassis. Bitter Picon. Vinuri de Porto vechi de 20 de ani.
  Bucătăria ținută de bătrâna Simone e mereu plină de bunătăți din care cei câțiva angajați mănâncă foarte mulțumiți chiar dacă nu își permit să cumpere pentru acasă decât foarte rar.
Somon afumat pe pâine prăjită. Cârnați Cherubino, din aceia uscați la aer. Pâine excelentă de la brutăria Poilâne de pe rue du Cherche-Midi. O brutărie unde oamenii fac pâinea manual. Folosesc doar aparatul de frământat. În rest totul e făcut cu mâinile lor. Pâinile sunt coapte în cuptoare cu lemne, pe spuză de piatră. Niciuna din pâinile de la brutăria Poilâne nu e la fel. Cei de la Café de Flore folosesc și ei la rândul lor pâine de la brutăria aceea a cartierului.

   Ospătarului Gil îi place să mănânce pâinea celor de la Poilâne cu supă de mazăre Saint Germain, cu șuncă San Daniele sau cu cremă de brânză și sos de roșii. Dintre deserturile bătrânei bucătărese Simone, Ospătarul Gil preferă tarta Tatin și prăjitura Napoleon. În zilele de salariu mereu își cumpără și pentru acasă din ele. Ospătarul Gil e mereu vesel când se află în mijlocul lumii. Politicos și afabil. Îndatoritor și gata să sară în ajutor. Acasă – în mica lui cameră de la mansardă – în care abia intră un pat, o masă, două scaune, un dulap pentru haine și niște rafturi pentru cărți, Gil e mereu serios și uneori chiar trist. Privește în fiecare zi de la mica lui fereastră spre acoperișurile Parisului și sufletul său redevine sufletul unui copil speriat de lume și de imensitatea ei.

   Seara, lui Gil îi place să stea ghemuit în mica lui cadă de baie și să citească în timp ce apa caldă îi alungă oboseala. Uneori își spală singur cămășile. De mână. Le pune la uscat în afara ferestrei, pe sârmă. O dată pe săptămână își duce rufele la spălătoria de la Hôtel des Marronniers, pe rue Jacob. Acolo lucrează Véronique, o fostă colegă de la școala de ospătari și hotelieri. Când Gil ia rufele de la spălat ele sunt ambalate în țiplă strălucitoare, cu eticheta hotelului. Miros a parfum fin și a balsam scump. Sunt moi. Hainele de lucru îi sunt excelent călcate de fiecare dată. Profesionist. Véronique are mare grijă de el mereu. Uneori vara sau la începutul toamnei, îi place să stea în mica grădină-terasă a hotelului – la umbra castanilor – și să bea o răcoritoare sau o cafea. Când nu lucrează, Véronique i se alătură. Fata e îndrăgostită de Ospătarul Gil dar acesta nu știe. Încă. Autoarei îi place să scrie la această nuvelă deci îl va mai lăsa pe Ospătarul Gil singur încă un timp.

   Gil l-a cunoscut pe Edi în Cafenea, când s-a angajat. Véronique i-a găsit slujba. S-a obișnuit repede cu mica lume de acolo. Acum e unul de-al lor. Nu se gândește la viitor. Se bucură că nu mai e singur. Că are un acoperiș deasupra capului. Un salariu. O viața plină cu oameni. Cei ca el știu prețui toate acestea mai mult decât cei care s-au născut avându-le de la sine, își spune Gil. Clienții casei îl apreciază. De ziua lui, Auguste a venit cu formația să cânte special doar pentru el. Au cântat pe trotuarul din fața Cafenelei și oamenii care s-au strâns să asculte jazz aflând că e ziua lui Gil l-au aplaudat. Uite, asta e lumea mea! Și-a spus atunci Gil fericit, trăgând aer în piept. Uneori se alătură lui Edi și Auguste în micile lor plimbări prin cartier. Cei doi sunt prieteni. El e doar un amic al lor dar nu se simte stingher. Merge în tăcere alături de ei și cartierul îi îmbrățișează pe toți trei la fel.

   Într-o zi Ospătarul Gil și-a privit de jos fereastra mansardei la care erau agățate cămășile pe care și le spălase cu o zi înainte. Era la căderea serii, în amurg, și era toamnă. Atunci Ospătarul Gil și-a dat seama că e un om singur dar fericit.

 

Dana BANU   a  debutat cu poezie în anul 1984 în revista Astra, trăiește la Paris, a publicat în nenumărate reviste și antologii din țară și din străinătate, a semnat volumele de poezie „Poezii din țara lui Elian”- 2007; „Cântecul samovarelor” – 2011; „și lumea cinema paradis” – 2013; „Luna și Îmblânzitoarea de oameni” – 2015; „Cartea singurătății” – 2017; „Insomnii orientale” – 2023; și volumele de proză scurtă: „Orașul părăsit,” – 2000;„ Ferestre” – 2021; „O după-amiază cu Miller și Kerouac și alte povestiri” – 2022…