Parfum de lăcrămioare
Adio, tristeţe / Bună ziua, tristeţe / Eşti incrustată-n cutele tavanului / Eşti scrisă-n ochii dragostei mele / Nu cu totul şi cu totul mizeria / Pentru că buzele cele mai amare te dau în vileag / Printr-un zâmbet / Bună ziua, tristeţe / Dragostea trupurilor îmbietoare / Forţa iubirii / A cărei îmbiere înmugureşte / Ca un căpcăun fără trup / Dezamăgită frunte / Mâhnire, obraz frumos. – Paul Eluard, La vie immediate, traducere: Ion Caraion
Femeia îi ocupase locul la masa lui de la fereastră. Fapt care îl irita pe Edi în seara aceea dar nu atât de mult încât să nu se așeze la masa din fața ei și să înceapă să o studieze cu atenție.
În primul rând i-a atras atenția bluza din cașmir de un roșu viu, brăzdată de fâșii din satin și poșeta-plic uriașă, cu desene pop art. Sub bluza de cașmir și satin scurtă până în talie, o șemizetă albă din muselină care se răsfrângea peste niște pantaloni negri și largi din velur. Pantofii din piele întoarsă bleu ciel cu baretă punctau de-a dreptul parizian ținuta femeii. Te așteptai la orice de la ținuta aceea. Nu însă și la pantofi bleu ciel. Femeia era cu siguranță o localnică, își spuse Edi. O apariție din catifea, satin, muselină și mătase era tânăra femeie. Părul de un blond platinat coafat evident de o mână de profesionist. Ojă grena. Ochi întunecați. O frumusețe rafinată și aproape trecută. Ultima înflorire a unei femei este de multe ori uluitoare. Singură și ușor plictisită. Probabil aștepta pe cineva. Nu părea turistă dar niciodată nu se știe.
De bluza roșie avea prinsă o broșă simpatică: un buchețel de lăcrămioare. Edi își aminti de săpunul cu miros de lăcrămioare pe care îl foloseau ai lui în casă când era copil. Un miros curat și pur. Mai cumpăra uneori câte un săpun cu parfum de lăcrămioare din prăvălia ungurului din josul străzii. Îl mirosea dimineața înainte de a merge la birou.
Cafeneaua deveni o grădină veche și înmiresmată prin care pluteau duse de imaginația lui Edi, flori albe, mici și parfumate. Edi zâmbi parfumului apoi își fixă privirea pe bareta de la pantoful femeii care stătea liniștită pe locul lui. Locul de la masa lui preferată. Masa și scaunul de la fereastră.
– Ți-a luat locul, îi spuse Ospătarul Gil. N-am putut să îi spun că e ocupat. E rudă cu patronul.
– Nu-i nimic. Nu vine în fiecare zi. Stau bine și aici. Azi.
Și-a comandat un quiche cu ciuperci și șuncă. O salată Bonaparte cu creveți sotați în unt, avocado și crab și dresing de lămâie. O felie de tort cu zmeură. Un sandviș cu salam de Genova, roșii, brânză provolone, ceapă roșie și maioneză, pentru acasă. De băut și-a luat doar apă minerală. A exagerat cu alcoolul zilele trecute când s-a întâlnit cu prietenul lui din Egadi.
Edi era puțin obosit. La birou zilele dinainte de salariu sunt cele mai lungi parcă. Șeful s-a certat cu amanta lui, o tipă cu breton și bluze transparente, care lucrează la Contabilitate. L-a repezit și l-a pus să refacă niște rapoarte. L-a înjurat în gând și a refăcut totul. O zi de toamnă ca oricare alta. Nicio zi nu e ca oricare alta s-a contrazis însă imediat singur în gând. Fiecare zi e a mea și după ce pleacă nu se mai întoarce niciodată.
Pe drum spre cafenea a dat peste o turistă roșcată care își făcea selfie-uri lângă un moped roz lipit de marginea trotuarului. Nu se potriveau. Roșcat cu roz nu merge. La clătităria de lângă biserică s-a oprit o secundă privind borcanele cu dulcețuri. Formația lui Auguste – un tip care locuia în același imobil cu el – se pregătea să înceapă să cânte. Vitrine cu manechine elegante. Copaci plini cu frunze arămii de-a lungul trotuarelor. În timp ce își revedea în gând drumul de la birou, în cafenea a intrat un bărbat înalt cu palton elegant din lână moale și un fular subțire care costase probabil cât salariul lui Edi pe o lună. Când l-a văzut în ușa cafenelei a fost imediat sigur că se va duce la masa femeii. Păreau decupați amândoi din aceeași revistă glamour, cu occidentali fini, frumoși, bogați și fără griji. L-a auzit spunându-i femeii:
– Bonjour, tristesse!
– Bonjour, Raphael! i-a răspuns blonda.
Și parcă părul ei strălucea mai tare decât înainte părând mult mai artificial. Pantofii păreau deodată prăfuiți iar broșa cu lăcrimioare devenise un kitsch oarecare. A ridicat din umeri. Nu îi venea să creadă că e gelos. Femeia nu l-a privit nici măcar o singură dată. Și oricum îi repugnă oamenii care se îmbracă în haine excesiv de scumpe și stau țepeni prin cafenele așteptând să fie priviți. Preferă cuplurile îmbrăcate de la Le Bon Marché pe care le vede dansând uneori pe trotuar din senin, în fața formației de jazz a lui Auguste, de lângă Clătitărie.
Lui Edi îi place uneori să stea și să privească expresiile de pe fețele oamenilor care trec prin dreptul formației și a dansatorilor de ocazie. Zâmbete largi se desenează pe fețele lor și țin până depășesc porțiunea de trotuar în care oamenii cântă și dansează.
Între timp cei doi au comandat. Au mâncat în tăcere. S-au ridicat și au plecat. Femeii i-a căzut broșa cu lăcrămioare din perle mici și tulpini de argint. A rămas în urma ei ca un semn mic. Edi a ridicat broșa. A pus-o în buzunar. Ajuns acasă a așezat-o pe bufetul din lemn de trandafir din sufragerie. Și-a spus în gând „bonjour, tristesse!”. Din ziua aceea lui Edi i s-a părut că prin camerele apartamentului său din Saint Germain des Pres miroase mereu a lăcrămioare. Și nu de la săpunul de din baie cumpărat din prăvălia ungurului.
Tristețea miroase a lăcrămioare, și-a spus. Tristețea e bună și blândă și argintie. Dacă e a altuia ți se pare ușor de îndepărtat cu un singur gest de prietenie. Dacă e a ta și nu știi de unde vine o păstrezi ca pe o broșă din argint cu perle mici. Delicată. E tristețea ta. A nimănui altcuiva.
Un an mai târziu, printr-o întâmplare stranie, blonda platinată avea să devină soția lui Edi. A reîntâlnit-o la cafenea. Ploua și femeia a intrat mai mult ca să se refugieze de ploaia de afară. S-a așezat la masa lui de lângă fereastră, chiar lângă el. De parcă ar fi fost normal. De altfel era singurul loc liber din toată cafeneaua.
I-a povestit aproape o oră despre pigmentul alb de Spania. Despre cum e el obținut din amestecul între cleiul cochiliile scoicilor de sidef și cretă. Edi a ascultat-o un timp dar nu a reușit să înțeleagă de ce naiba i-or fi spunând ”de Spania” dacă provine și poate fi găsit prin Verona, Creta și Franța. Ascultându-i cuvintele care se înșirau precise și cuminți, Edi a hotărât că pigmentul ăsta are o reputație nemeritată. Mai ales că nu era de niciun folos singur. Doar își împrumuta transparența pigmenților cu care era amestecat.
Fata îl făcea să se simtă bine. Vorbea mult. Cuvintele curgeau în cascadă. Nu o interesa dacă e ascultată sau nu deci el nici măcar nu trebuia să se prefacă atent și să nu trebuia să spună nimic. Peste câteva săptămâni erau căsătoriți și femeia se muta la el. După câteva luni au început să tacă împreună. O tăcere urâtă și rea. Grea și apăsătoare.
Doi ani mai târziu avea să îl părăsească pentru vechiul ei amant, bărbatul cu șal scump și frizură bogată, în valuri, pe care îl văzuse în cafenea când a întâlnit-o prima dată. După divorț Edi a răsuflat ușurat. Se simțea un om liber și fericit. În sfârșit liniștea se reinstaurase în apartamentul său! Nu mai cumpăra din prăvălia ungurului săpun de lăcrămioare și nu păstra niciun resentiment legat de blonda cea platinată care îi fusese nevastă. Pentru Dumnezeu – își spuse Edi râzând – nici măcar nu îmi plac blondele. Par toate artificiale, decolorate și insipide.
A păstrat însă broșa. Uneori o privea și i se părea că în apartament miroase a lăcrămioare. Un parfum suav precum tăcerea unui om liber, tăcut și fericit.
Dana BANU a debutat cu poezie în anul 1984 în revista Astra, trăiește la Paris, a publicat în nenumărate reviste și antologii din țară și din străinătate, a semnat volumele de poezie „Poezii din țara lui Elian”- 2007; „Cântecul samovarelor” – 2011; „și lumea cinema paradis” – 2013; „Luna și Îmblânzitoarea de oameni” – 2015; „Cartea singurătății” – 2017; „Insomnii orientale” – 2023; și volumele de proză scurtă: „Orașul părăsit,” – 2000;„ Ferestre” – 2021; „O după-amiază cu Miller și Kerouac și alte povestiri” – 2022…