Madeleine și bărbații ei
Poate un bărbat precum Rick – ce nume de câine! – din „Casablanca” i-ar fi plăcut Madeleinei. Unul care să o iubească atât de mult încât să îi dăruiască libertatea. Bărbații ei însă îi dăruiau libertatea fără să o iubească. Dispăreau în ceață. Pe cei care ar fi vrut poate să rămână îi alunga ea cu vorbe disprețuitoare și grimase ce arătau că îi era pur și simplu silă de ei. Unul nu e mai răsărit! Tot felul de dobitoci ratați! Asta se întâmplă când ai probleme și te simți nesigură, Madeleine! Își spunea femeia dimineața, privindu-se în oglinda de la baie. Îți găsești tot felul de loaze, Madeleine, cărora știi că le ești superioară iar dimineața îți vine să spargi oglinda! Nu înainte de a vorbi singură cu ea! Toți dobitocii ăia cu care ieși te fac să te simți puternică, Madeleine! Ți-e teamă că unul mai bun și mai frumos te-ar părăsi imediat. Ți-e teamă de suferință, Madeleine! De ce să suferi că pleacă, așa cum a plecat și tatăl tău, Madeleine?! Oglinda nu pleca niciunde. Era mereu acolo, așteptând femeia să strige la ea în fiecare zi.
Cel mai mult îi plăcea Madeleinei soarele de dimineață care intra prin perdeaua subțire a bucătăriei. Își turna cafeaua cu gesturi prelungi și domoale doar ca să prelungească momentul. Prăjea pâinea. Scotea untul din frigider. Pornea radioul. Căuta la întâmplare. Muzică romantică. Muzică rock. Muzică simfonică. Muzică de tăiat venele. Muzică de dat cu capul de pereți. Își iubea apartamentul închiriat zeci de ani în urmă când plecase de la Muriel. Maică-sa fusese disperată atunci. Umbla ca o nebună după ea. Apoi s-a obișnuit. Era o femeie slabă de înger. Nici măcar nu a avut curajul să îl caute pe tipul care a lăsat-o însărcinată. Să îl anunțe. Ba mai mult, nici măcar nu l-a întrebat cum îl cheamă înainte să facă sex cu el.
Între dobitocii cu care trecea prin tot felul de relații haotice și viața ei singuratică din micul apartament, Madeleine își prefera apartamentul. Apoi a apărut Chantal și lumea ei a primit culori pastelate. S-a liniștit. S-a împăcat și cu maică-sa Muriel. A invitat-o o dată pe săptămână, duminica, la ele la masă. A devenit mai temperată. A început să poarte lenjerie scumpă pe sub eternii ei blugi. Să meargă la teatru, la cinema și prin galeriile de artă împreună cu Chantal. Ba chiar a început să se privească dimineața în oglinda de la baie de parcă era o femeie extraordinar de frumoasă și sexy. Și chiar a devenit mai frumoasă. Mișcările i-au devenit mai caline. Madeleine a primit acea frumusețe pe care ultima tinerețe i-o dăruiește unei femei. O frumusețe adâncă și plină de înțelesuri. O frumusețe catifelată de trandafir imperial. Un parfum puternic de crin roz.
În serile pe care și le petrecea cu Chantal la Cafenea, obișnuia să îi povestească tinerei despre figurile grotești ale foștilor ei iubiți. Chantal râdea în hohote și luminile Cafenelei deveneau pline de globuri imaginare, translucide. În fiecare glob imaginea unui fost iubit al Madeleinei. Gaston cel chel. Și nu doar chel. Mic, aproape pitic. Gras, aproape obez. Cu degete butucănoase și ochii înecați în grăsime. A căzut o dată peste ea în pat încercând să facă sex. A doua oară nu a mai apucat. L-a dat pe ușă afară mulțumită că a rămas întreagă. Fără vreo fractură.
Țăranul de Jean. Viticultor burgund de prin Beaune. Și cleptoman. Purta mereu un loden gri cu 1000 de buzunare. Ca perverșii. Prin buzunarele din interior avea un întreg iarmaroc: lingurițe, cuțite, solnițe, broșe, pudriere și ce se mai nimerea să îi apară în cale. L-a aruncat pe scări după o zi. Omul s-a întors să îi dea – cică în semn de respect – înapoi farfurioara de la micul ghiveci de flori din hol. I-a înapoiat farfurioara și în schimb i-a șterpelit un pantof de lângă cuier. Moștenitorul venețian Arturo. De o frumusețe uluitoare. Răsucea capetele femeilor pe stradă. Le făcea să se dezbrace din mers și să fugă spre el, nu alta. Politicos. Generos. Atent cu ea și plin de delicatețe. Era gay. Voia să mascheze o relație cu un student italian care venise să studieze la Paris. Își urmase de fapt iubitul la Paris. Trăiau împreună într-un apartament prin Marais. Arturo i-a propus să devină soția lui imediat. Totul doar de ochii familiei sale bogate și extrem de religioase. Nu trebuia decât să semneze un contract prenupțial prin care să accepte să nu ceară niciun leu de la el în caz de divorț și dacă moare înaintea ei să nu rămână cu nimic din averea familiei. Desigur, nici nu putea fi vorba de sex și de copii.
-De ce m-ai ales pe mine, Arturo? l-a întrebat Madeleine.
-Păi, ești în vârstă, singură, săracă și nu prea frumoasă deci n-ai nicio șansă să dai peste vreun tip cât de cât ok, i-a răspuns uluitor de frumosul venețian Arturo.
Madeleine i-a turnat în cap, în mijlocul Cafenelei, paharul cu White Lady, cocktail-ul lui preferat. Îi știa pe de rost compoziția. Arturo i-o repetase de 100 de ori: gin, triple sec, suc de lămâie, sirop de zahăr, albuș de ou și puțină gheață. Când Arturo a ieșit din Cafenea, Micul Antoine a strigat în urma lui: mai doriți încă un White Lady, Monsieur? Toți cei din Cafenea au început să râdă. Mai avusese pe unul, băutor de bere cu mutră de torționar estic. Arno îl chema. Părea un criminal profesionist. Pe cât de mastodont era însă, pe atât de diminutivizat vorbea. Imita vocea unui copil spunându-i „ambrozia mea”. Asta mai era cât de cât acceptabil dar când începea cu porumbița, iepurașul, vulpișoara și alte animale din grădina zoologică – toate diminutivizate – lui Madeleine i se înroșeau brusc ochii și simțea nevoia să pună mâna pe cuțit. Un cuțit din acela de măcelarie. Uriașul Arno a atins apogeul când i s-a adresat cu diminutivul organului genital feminin. Întâi a crezut că n-a auzit bine. Apoi s-a întors către el și i-a spus adio. Scurt. Blândul Arno crede și acum că femeia era puțin dusă cu capul și de aceea l-a părăsit.
Galeria Madeleinei cuprinde încă foarte mulți bărbați. Pe toți i i-a descris și desenat lui Chantal în serile lor de la Cafenea. Cele două fete râdeau și cei din Cafenea erau bucuroși. Edi dădea din cap senin și ieșea să privească apusul roz în fața Cafenelei, de parcă ar fi fost stăpânul locului. În cele din urmă Madeleine va accepta de la maică-sa Muriel croaziera în insulele grecești. Se va întoarce cu Leonidas. Un căpitan grec care venea acasă de 3 ori pe an și în rest bătea pământul pe vasul lui, în stânga și în dreapta. Cretanul era un bărbat înalt cât ușa. Un tip vesel și luminos. Gata să spună glume și să ajute pe toată lumea. A intrat ușor în lumea Cafenelei. Toți l-au primit cu brațele deschise. Când venea de pe mările și oceanele lui le aducea fiecăruia mici cadouri. Îl așteptau împreună cu Madeleine și își luau mereu la revedere de la el. Madeleine și Leonidas au făcut o mică nuntă în Cafenea unde toți au fost invitați. Edi a adus câteva seturi de farfurii pentru spart în timpul dansurilor grecești. S-au urcat pe mese dansând. Muriel s-a îmbătat de fericire și a cântat imnul național pe bar.
Patronul Taylor le-a oferit tuturor cât au putut să bea din toate lichidele colorate aflate în barul Somelierului Antoine. Șampania a curs în valuri. Bătrâna Bucătăreasă Simone s-a întrecut pe ea însăși. Casată cu zmeură. Rasol de vițel. Kleftiko / miel marinat în suc de lămâie și usturoi, preparat la cuptor, cu cartofi. Aperitive cu keftedakia / chiftele cu mentă și oregano.Vinete în aspic. Prăjituri cu lichior de ouă. Rață Pekin. Celebrele ”cornulețe de gazelă” magrebiene, cu apă de portocale și cremă de migdale. Karydopita / tort grecesc cu nuci.
Patronul Taylor a invitat-o la dans pe bătrâna bucătăreasă iar aceasta nu a refuzat. Dar despre Patronul Taylor în povestea următoare.
Dana BANU a debutat cu poezie în anul 1984 în revista Astra, trăiește la Paris, a publicat în nenumărate reviste și antologii din țară și din străinătate, a semnat volumele de poezie „Poezii din țara lui Elian”- 2007; „Cântecul samovarelor” – 2011; „și lumea cinema paradis” – 2013; „Luna și Îmblânzitoarea de oameni” – 2015; „Cartea singurătății” – 2017; „Insomnii orientale” – 2023; și volumele de proză scurtă: „Orașul părăsit,” – 2000;„ Ferestre” – 2021; „O după-amiază cu Miller și Kerouac și alte povestiri” – 2022…