Chantal
„Spune-i să tacă!”, asta auzise toată copilăria. Vorbeau ai ei. Singurele cuvinte pe care și le spuneau. În rest era o liniște uriașă. Liniștea făcea țurțuri de gheață. Stalactite și stalagmite. Casa devenea o peșteră întunecată. Între stalactitele de gheață care coborau din tavanele camerelor în care cei doi părinți ai fetei se urau unul pe celălalt neobosiți, zi de zi, și stalagmitele care se ridicau din podelele casei – desprinse din pașii fetiței care încerca să se ascundă cât mai bine din fața alor ei – Chantal își trăia copilăria. De oriunde puteau apărea monștri care să o înspăimânte. Îi era mereu frică în casa aceea. Îi era frică să vorbească. Să râdă. Să plângă. Să spună că îi e sete. Să ceară de mâncare. Să spună că o doare ceva.
Se întorcea cu fața la perete în patul ei ce rămânea tot mai mic pe măsură ce fetița creștea și își imagina lucruri. Lucrurile decorau o lume nevăzută dar pe care o presimțea. Lumea cea mare. Lumea în care fetița visa să ajungă într-o zi. Cât mai departe de casa părinților. În stomac avea mereu o lespede grea ca de piatră sau plumb. Când se nimerea în fața vreunuia dintre părinți primea priviri pline de ură, palme peste cap, lovituri în ploaie care o îndurerau și o făceau să cadă într-un abis din care părea atunci că nimeni niciodată nu va mai reuși să o scoată, indiferent de anii care vor trece peste ea. Abisul celor singuri și neiubiți. Armata oamenilor tăcuți și speriați. Născuți pentru a fi victime. Șirurile de copii care vor deveni oameni maturi meniți să se piardă zi de zi pe ei înșiși. Copiii neiubiți de nimeni: cei care luptă minut de minut pentru a obține ceva ce oamenii care au avut o copilărie fericită primesc în mod natural. Încrederea în ei înșiși. Cei singuri. Cei neiubiți. Cei care nu cred că merită ceva pe lumea aceasta. Cei care nu pot să spună „Nu!”. Cei care nu știu să ridice privirea din pământ și să spună „Ajunge!”. Cei peste care frica e stăpână și lege.
După liceu Chantal a intrat la facultate. Și-a luat un job part time și a plecat din casa părinților ei fără să salute sau să se mai uite în urmă. Ai ei n-au căutat-o. De parcă abia așteptau să scape de ea. A cunoscut o femeie care lucra într-o mică prăvălie de mănuși, lenjerie intimă și tot felul de alte mărunțișuri. O chema Madeleine. Mama Madeleinei – Muriel – era portăreasă într-un imobil Haussmann. Madeleine avea 40 de ani și detesta bărbații. S-a apropiat de mica Chantal când – într-o toamnă – a întâlnit-o la Cafeneaua în care maică-sa mergea o dată pe lună, în ziua de salariu. Madeleine venise să ia masa cu ea. Chantal intrase să își ia un cornet cu bomboane făcute de bătrâna bucătăreasă Simone. Cele două s-au privit și au zâmbit complice. Oamenii nefericiți – indiferent de cauzele pentru care au devenit astfel – se recunosc imediat între ei. Au o anume complicitate. Fac parte din aceeași armată de oameni care poartă războaie zi de zi cu ei înșiși. De cele mai multe ori ies învinși. La pământ. Uneori însă ajung să se ridice. Apoi, prin primăvară, micuța Chantal a intrat în prăvălia unde lucra Madeleine. Găsise pe net un anunț pentru job. Voia să se intereseze de el. Madeleine avea nevoie de un ajutor, patronul o concediase pe fata dinainte. N-a stat nici măcar o secundă pe gânduri, Chantal a fost angajată pe loc. I-a găsit fetei și o mică garsonieră, la mansardă, în imobilul în care lucra maică-sa. A ajutat-o cu bani până la primul salariu. Erau amândouă singure și nefericite. Nu se putea altfel.
S-au împrietenit. În vara aceea, prin august, Madeleine a luat-o cu ea în vacanță. Au mers în nord. În Normandia. Ele două și micuța lor Lucy, un Citroen 2CV Cabriolet, vechi și decapotabil, de un roșu-rodie, seducător, pe care Madeleine l-a primit cadou de la maică-sa Muriel, când a împlinit 18 ani. Cele două s-au simțit ca într-un adevărat cerc de diamante.
A fost o vară de neuitat. Prima vară a prieteniei lor care urmă să țină toată viața. Chantal era singură. Fără niciun sprijin. Doar ea și lumea cea mare. Madeleine tocmai terminase o relație de o săptămână cu un biker cam răpciugos și narcisist pe nume Tony. Bikerul semăna cu Al Pacino, altfel Madeleine cea care detesta bărbații nici nu l-ar fi băgat în seamă. Totul era perfect cu Tony până începea să râdă. Un râs de capră isterică. Reacțiile celor din jur erau de-a dreptul fulminante: ori se speriau și apoi începeau să râdă, ori începeau să râdă fără să se sperie înainte. Rezultatul era oricum același: un râs general, în cascade. Madeleine l-a suportat cu stoicism vreo 5 zile datorită sexului aproximativ mulțumitor. În a 6-a zi l-a dat dracu și i-a spus că dacă mai trece prin drumul ei îi va pune zahăr în rezervorul mult iubitului său Harley Cruiser cu nume bărbătesc. Bikerul îi spunea Jim. Jim de la Jim Morisson. Bărbatul s-a îmbătat înfiorător o seară, timp în care a înveselit o crâșmă întreagă cu hohotele lui de râs iar a doua zi a uitat-o cu totul pe Madeleine cea care detesta bărbații și vindea chiloți de dantelă și mătase.
Vara în care Madeleine și Chantal au călătorit în Normandia a fost fabuloasă. Bătrâna Simone, bucătăreasa, le-a pus un coș întreg cu mâncare pentru drum: sandvișuri cu unt și delicioase felii de jambon crud și afumat, tartă cu mere și un cornet cu caramele făcute de ea. Edi le-a făcut rost de niște aplicații foarte bune pentru telefon. Conțineau descrieri ale tuturor locurilor importante din Normandia pe care puteau să le viziteze. Tot el le-a rezervat și locul în care urmau să se cazeze. Micul Antoine le-a făcut o răcoritoare de casă special pentru ele, cu sirop de sicomor, rodie, mentă și alte licori colorate. Un fel de cocktail nealcoolic căruia de altfel i-a pus numele lor. Cocktail nealcoolic „Madleine&Chantal”.
Ospătarul Gil și Veronique le-au făcut cadou un troler uriaș de călătorie, roz, cu flori și fructe și tot felul de păsări argintii desenate pe el. Îl primiseră cadou de la niște rude dar nu li se părea potrivit pentru ei. Auguste le-a făcut un playlist întreg cu muzică de ascultat în mașină în timpul călătoriei. Anais i-a dăruit lui Chantal o mulțime de haine frumoase și practice. Fata plecase de acasă doar într-o pereche de blugi și în tricou. Până și Pianistul le-a oferit un cadou pentru călătorie: două termosuri de un roșu strălucitor. Marianne a Micului Antoine Somelierul le-a desenat o cartolină pe care a scris cu caligrafia ei atât de frumoasă: „Drum bun, Chantal și Madeleine!”. Tot ea a creat și eticheta roz cu litere aurii și vernil pe care a scris „Madeleine &Chantal” și a lipit-o pe sticla cu cocktail nealcoolic preparat de Micul Antoine. Anne le-a oferit fetelor o trusă de machiaj pentru drum și una de cosmetice.
Papy le-a dat un mic breloc care înfățișa un turn cu ceas. E turnul cu ceas al Gării Lyon, le-a spus el timid.
Toți din Cafenea s-au adunat să le facă semne de la revedere cu mâna fetelor la plecare. În decapotabila Lucy parcă se revărsase un întreg ocean de bucurie. Era ca și cum ar fi avut pe scaunele din spate un întreg lan de lavandă și întinse câmpuri de trandafiri, bujori roz, livezi întregi de portocali și de lămâi în floare. Nu doar cadourile celor din Cafenea. Fetele au ajuns la micul apartament din Honfleur pe care l-au închiriat cu ajutorul lui Edi, prin firma lui. Edi plătise de altfel jumătate din costul apartamentului. Era încântător. De pe fereastră puteau privi oceanul. Au băut cidru și s-au îndopat cu melci și scoici. Cu duzine de stridii de crescătorie acoperite cu lămâie și cu tot felul de sosuri de brânză. Cu pui flambați cu calvados și cu celebrele „farfurii ale pescarului” / niște meniuri specifice locului, cu fructe de mare. S-au fotografiat în fața caselor cu fațade din bârne de lemn de stejar. S-au plimbat pe străduțele înguste și vechi ale orașului. Au ales pentru drum rute departamentale, nu autostrada. Astfel au reușit să vadă cât mai multe localități normande. Încântătoarele căsuțe vechi ale Normandiei! Au ajuns și prin Arromanche, locul central al debarcării trupelor aliate din 44. Au vizitat portul artificial și au mâncat tergoule, un delicios orez dulce cu lapte, la cuptor. Au râs de o turistă care în loc să se fotografieze cu peisajul în fundal, se fotografia la un zid doar pe ea însăși. Au respins avansurile unor americani bronzați și veseli.
Călătoria celor două femei prin Normandia le-a oferit o seninătate pe care până atunci nu o avuseseră niciodată. E știut: prietenii adevărați și călătoriile te fac să înțelegi cât de mici sunt problemele tale și cât de fabulos de frumoasă este lumea cea mare. Te poți simți singur, nefericit și prizonier în spații înguste și între oameni care privesc și acceptă doar ce este în jurul lor. De fapt nici măcar ce e împrejurul lor nu îi satisface. Mereu au ceva de urât. Ceva de arătat cu degetul și batjocorit. Ceva de ucis și distrus. Hoinărind însă prin lumea cea mare, printre oameni diferiți, înțelegi că dacă ești singur poți fi și fericit că ești astfel. Că lumea e un spațiu larg, deschis tuturor. Călătoria îți oferă libertate și visare și larguri strălucitoare. Madeleine și Chantal au ajuns și prin Vieux bassin/ vechiul port din Honfleur unde au dat peste un pictor cu ochi vezi-aurii de strugure toamna, care le-a desenat pe amândouă, la minut. S-au plimbat cu trăsura prin oraș. Au intrat într-un mic butic de săpunuri de unde Chantal și-a cumpărat provizii de săpunuri cu parfum de iasomie, parfumul ei preferat. Apoi au intrat în celebra biserică de lemn din Honfleur – biserică sub formă de vapor răsturnat – unde Chantal l-a rugat pe Dumnezeu să îi trimită un bărbat doar al ei care să o iubească iar Madeleine l-a rugat să nu îi mai trimită în cale niciun bărbat mizerabil care să îi facă viața un chin, mai bine să o lase singură. Bărbatul lui Chantal a apărut în Cafenea într-o seară de toamnă. Îl chema Michel și era medic. Madeleine va fi ferită de impostori și își va găsi în cele din urmă bărbatul în vacanța din Grecia pe care mama ei i-a făcut-o cadou. Se pare deci că rugămințile trimise spre Dumnezeu de cele două femei în biserica de lemn în formă de vapor, din Honfleur, au fost împlinite.
Apoi s-au urcat în mica Lucy a Madeleinei și au traversat Pont de Normandie pentru a ajunge la Étretat unde Maupassant își organiza celebrele party-uri pentru prieteni. Au colindat plaja plină de pietriș gri și au privit stâncile de cretă. Au mers mai departe și au ajuns la Deauville unde au privit îndelung casele albe cu balcoane dantelate. Chantal s-a dat în călușei. Apoi au privit vitrinele magazinelor de firmă cu lucruri la fel de scumpe precum la Paris.
S-au simțit o secundă vedete la rândul lor, alături de numele actorilor de la Hollywood înșirate pe „Promenade des planches”, în fața cabinelor de schimb aflate de-a lungul plajei. Numele actorilor sunt rămase din anii 90, când actorii au participat la festivalul anual de film american de la Deauville. Când s-au întors acasă la Paris era începutul lui septembrie deja. Ele erau aurii iar viața li se părea gata să le ofere tot ce e mai bun. Cei din Cafenea le-au așteptat cu brațele deschise. O săptămână au povestit fetele despre ce au făcut prin Normandia.
În ziua în care Chantal s-a mutat la Michel, deasupra Cafenelei, Madeleine i-a spus doctorului că dacă nu se va purta frumos cu prietena ei îl va urmări peste tot pe unde merge, îl va prinde și îl va da prin mașina de tocat bărbați pe care o ține în cămară. Nu avea încredere în el așa cum nu avea încredere în niciun bărbat.
Dar despre Madeleine în povestirea viitoare.
Dana BANU a debutat cu poezie în anul 1984 în revista Astra, trăiește la Paris, a publicat în nenumărate reviste și antologii din țară și din străinătate, a semnat volumele de poezie „Poezii din țara lui Elian”- 2007; „Cântecul samovarelor” – 2011; „și lumea cinema paradis” – 2013; „Luna și Îmblânzitoarea de oameni” – 2015; „Cartea singurătății” – 2017; „Insomnii orientale” – 2023; și volumele de proză scurtă: „Orașul părăsit,” – 2000;„ Ferestre” – 2021; „O după-amiază cu Miller și Kerouac și alte povestiri” – 2022…
Facebook
WhatsApp
TikTok
