POVESTIRI DE DUMINICĂ – Dana BANU – Povestiri din Cafeneaua lui Edi

Muriel și insulele grecești

 

   Toți suntem pe moarte încă de la naștere, își spuse Madame Muriel în sinea ei, în timp ce își privea încântată pantofii negri de lac. Îi trimise vorbă apoi Bucătăresei Simone, prin Ospătarul Gil, că vrea o porție din vestitul ei coq au vin gătit excelent, cu multe ciuperci și cu pancetta foarte crocantă. Nu în ultimul rând, ceru lângă tocăniță și o porție zdravănă de piure de cartofi. Gândul la moarte fusese cu ea toată ziua, încă de dimineață, și îi făcuse o foame de nedescris.

Madame Muriel era o fostă colega de școală a Bucătăresei Simone și era portăreasă în unul din imobilele haussmanniene din vecini, de pe bulevard. O dată pe lună, în ziua de salariu, Muriel venea la Cafenea. Se îmbrăca atunci cu hainele ei cele mai bune și întotdeauna își comanda mâncăruri grele pe care le devora plină de lăcomie, cu o poftă uriașă.

Bucătăreasa Simone punea cuptorul olandez la treabă încă de cu o zi înainte și mereu îi pregătea fostei sale colege de școală un fel de mâncare apetisant.

De data aceasta tabloul avea o ramă festivă. Era ziua de naștere a lui Madame Muriel. Împlinea 67 de ani și era mai sănătoasă și mai în formă decât niciodată. Edi s-a dus la masa ei să o felicite. În cafenea s-a făcut liniște, apoi toți au început să aplaude în timp ce Ospătarul Gil aducea din bucătărie, urmat de trupeșa Simone, un tort caramel acoperit cu frișcă, preferatul lui Muriel.
Femeia a mulțumit dând din cap fericită și privind în jur ca o adevărată eroină a zilei.

– Care e secretul dumneavoastră, Muriel? Cum de sunteți la vârsta aceasta, atât de în formă? o întrebă curios și voit galant, Micul Antoine, Somelierul, în timp ce oferea tuturor șampanie roz, din partea casei.
– Mă trezesc foarte devreme, în primii zori, și muncesc toată ziua. Până la căderea serii.
– Și vă place?
– Îmi place, desigur. Dacă nu îmi plăcea îmi găseam de la început altceva de făcut.

De fapt, înainte să devină portăreasă, visul lui Muriel era să devină un om care străbate pământul. Un călător.

I-ar fi plăcut să călătorească mai ales prin insulele grecești. Să taie vânturile adriatice pe un vas oarecare de croazieră și să privească în larg spre plajele aurii cu ape turcoaz și cu mii de peruzele răsfirate în largurile lor strălucitoare.

Învățase la școală despre Grecia și aflase că e de fapt un uriaș arhipelag format din 6000 de insule. Din 6000, ea nu a reușit într-o viață de om să ajungă nici măcar pe una singură. Uneori ofta întristată. Apoi se lua cu munca ei zilnică și uita. De aceea își iubea munca înainte de toate. O îndepărta de lumea aceea din visele ei și nu o lăsa să sufere că nu și le putuse împlini.

De ziua ei cei din cafenea i-au pregătit drept surpriză o călătorie în Grecia programată în primăvara anului viitor. Au pus toți bani mână de la mână pentru călătoria lui Muriel.
Plină de emoție, femeia a vărsat un pahar cu apă minerală și s-a clătinat în timp ce se ridica să ia plicul cu darul, din mâna lui Edi.

Când a ajuns acasă a sunat-o pe fiica ei și i-a spus că îi dăruiește călătoria. Poate în croazieră își va găsi un soț. La 40 încă nu e prea târziu să își găsească un bărbat.
– La 40 viața abia începe, Madeleine, i-a spus bătrâna, cu voce tremurătoare.
Madeleine a închis telefonul fără să îi răspundă.
Femeia uitase că e ziua lui maică-sa.

Târziu în noapte, Madame Muriel avea să adoarmă mulțumită de ea însăși. De la copilul sărac care a fost, copil a cărui supremă masă de peste an era cea de Revelion, – când ai ei cumpărau un pui fript de la rotiseria de la colț – ajunsese, iată, să primească de ziua ei în dar o masă cu 6 feluri și cu șampanie, la Cafeneaua unde gătea fosta ei colegă Simone. Ba, uite că mai primise din partea oamenilor de acolo și în dar mult visata ei croazieră în insulele grecești.

Prietenii ei o iubeau, își spuse Madame Muriel înainte de culcare în ziua aceea iar ochii mici i-au sclipit o secundă în întunericul nopții și al singurătății din casă.

Era însă prea târziu pentru ea. Nu mai putea călători. De fapt putea dar visul călătoriei era cel care îi împodobea – chiar și acum la bătrânețe – secvența aceea de viață numită copilărie.

Odată împlinit, visul ar fi murit iar anii aceia ar fi rămas pentru ea ani ai sărăciei și ai promiscuității. Ai neîmplinirii, frigului, foamei și fricii. Așa – având visul insulelor grecești -, se gândea la anii ei vechi ca la anii în care visase să ajungă în Grecia iar secvența trăită de ea atunci căpăta licăriri translucide, ape caline, o frumusețe fără de seamăn. Asta era copilăria ei cea adevărată!

Muriel își trăise visul cu o intensitate care o deosebea de restul lumii și o făcea fericită. La ce bun să și-l îndeplinească? Acum merge greu, corpul și-a pierdut mobilitatea, ochii nu mai pot privi ca înainte, sufletul e ușor vătămat de anii lungi pe care i-a traversat. Insulele ar putea să îi pară anoste și astfel visul ei de demult va muri. Nu, nu! Nu și-l va îndeplini! Va rămâne mai departe în cartierul ei. Printre locuitorii imobilului care treceau nepăsători prin dreptul ei. În lumea micii Cafenele unde mergea o dată pe lună în ziua de salariu. În viața ei poate monotonă. Poate gri. Poate rece. Dar a ei. Viața și visele ei!

Poate fiică-sa va face poze pe insulele grecești și i le va trimite la primăvară când va merge în călătorie în locul ei. Deși nu prea crede. Nu a iertat-o și nu a iubit-o niciodată, din cauză că a crescut-o fără tată.

Ce ar fi putut să îi spună? Că tatăl ei era un necunoscut?! Un străin! Îl întâlnise din întâmplare în casa uneia dintre numeroasele ei mătuși din rue de Rennes, care locuiau toate în imobilul de deasupra „Brioche Dorée” de unde Madame Muriel își cumpără și astăzi eternul ei sandviș cu brânză Brie și nuci Perigord și una dintre acele Fusette cu zmeură care îi plac atât de mult – o tarteletă pe care Muriel o mănâncă după-amiaza, alături de sandviș, la apero-ul pe care îl ia de obicei singură, în mica ei bucătărie vernil decorată cu șervețele roz cu margini aurii.

În ziua în care l-a întâlnit pe viitorul tată al Madeleinei, trecuse pe stradă pe lângă un cuplu de adolescenți. Ea avea 27 de ani pe atunci și niciun bărbat nu fusese al ei vreodată.
Nu știa să se poarte în apropierea bărbaților. Nu știa ce să le spună. Fugea întotdeauna de teama că s-ar putea face de rușine.

Cei doi adolescenți erau veseli. Vorbeau tare și gesticulau larg. Mergeau pe mijlocul trotuarului de parcă toată lumea era a lor. Părul fetei flutura prin aer ondulându-se în spirale care îi luau ochii băiatului și îl făceau se se topească de dragoste.

Muriel s-a simțit contrariată, bătrână și foarte urâtă. Îi venea să se ascundă cât mai departe de privirile lumii. Pe insulele ei grecești din vis.
Era contrariată pentru că nu înțelegea cum pot oamenii singuri ca ea să îi privească pe cei doi îndrăgostiți cu plăcere, fără să se simtă cumva atacați de intimitatea lor.

A urcat scările în fugă. Era roșie la față. A sunat la ușă iar mătușa ei a deschis imediat. A zărit peste umărul femeii, în sufragerie, un bărbat stând pe fotoliu, cu spatele la ușa de la intrare. Mătușa ei le-a făcut cunoștință. Era fiul unei vechi prietene din Lyon. Va fi musafirul ei o noapte. Ea pleacă în stațiune, are biletul rezervat, dar Muriel va avea grijă de musafir în lipsa ei.

Mătușa lui Muriel a plecat. A închis încet ușa în urma bătrânei și, când s-a întors, băiatul era chiar acolo. Aproape lipit de ea.
– Ești frumoasă, i-a spus.
– Sunt? l-a întrebat.

Omul a plecat a doua zi dis de dimineață, fără să o trezească. Nici măcar nu aflase cum îl cheamă.
Fusese primul ei bărbat. După 9 luni a născut-o pe Madeleine. Și asta a fost tot.

Nu a încercat să îl caute. Dacă voia să rămână, ar fi rămas. Așa, ce rost mai avea?! Nici măcar nu l-a întrebat cum îl cheamă. Nu au vorbit nimic. Doar au făcut sex iar dimineața el a fugit speriat poate că pentru femeia necunoscută de 27 de ani care era ea atunci, el fusese primul bărbat. Sau poate uimit. Evident fugise de complicații. Nu își dorea mai mult.

Fata a întrebat-o o singură dată despre tatăl ei. Luată prin surprindere, nu a știut ce să îi spună. A bâlbâit intimidată doar atât: „Era un bărbat frumos. A plecat.”

De atunci cele două nu și-au mai vorbit aproape deloc. Madeleine o privea cu o undă de dispreț și una de milă. A plecat de acasă imediat după liceu, când și-a găsit jobul pe care îl are și azi. Nu s-a căsătorit niciodată. Acum are 40 de ani. Vinde eșarfe colorate, sutiene, ciorapi de nylon și mănuși, într-o mică prăvălie din cartier. Nu are încredere în bărbați. Nu știe cum să se poarte cu ei.
Poate își va găsi un soț pe insule, în Grecia, își spune Madame Muriel zâmbind spre visul ei.

În ziua aceea, la căderea serii, în timp ce Madame Muriel ieșea din Cafenea fericită, Edi fuma ca de obicei privind cerul.

– A fost o zi roz chiar dacă cerul e gri, Edi! Îți mulțumesc.
– Sunteți o femeie frumoasă, Muriel. Toate zilele dumneavoastră ar trebui să fie roz, i-a răspuns Edi.

Bătrâna a zâmbit de parcă ar fi fost pe un vas, în largul Adriaticii, privind spre apele de turcoaz și spre peruzelele care aruncau sclipiri diamantine.

Săpunul cu miros de bomboane

Săpunul mirosea a bomboane. Michel turnă peste creveții din tigaia de fontă, curry. Luă un gât de coniac apoi puse și în tigaie din sticla pântecoasă cu etichetă aurie. În timp ce cu o mână manevra tigaia din care se ridicau flăcări jucăușe, luă cu cealaltă mână săpunul și îl aruncă în găleata de gunoi. Când era în bucătărie îi plăcea să simtă doar mirosul mâncării pe care o gătea.

Un săpun cu miros de bomboane într-o găleată de gunoi. Asta l-a făcut să își aducă aminte de Marjorie și de familia ei dubioasă. S-a dus și cina asta, își spuse îmbufnat, în timp ce arunca și conținutul tigăii la coș, peste săpunul cu miros de bomboane. Intră la duș. Se spală cu mișcări energice. De parcă astfel ar putea îndepărta amintirea lui Marjorie. Se îmbracă apoi neatent, în grabă.
Își ia haina din cuier și coboară să ia cina la Cafenea.

Uite-l și pe dobitocul de Edi! Omul ăsta nu are viață personală! În fiecare seară e la Cafenea, privind de la masa din vitrina-fereastră trecătorii. Îl vede mereu când se întoarce acasă, la cină, după scurta plimbare de seară. Îi place să se plimbe prin cartier după ce iese de la cabinet. Să mai vadă și oameni sănătoși. E sătul de oameni bolnavi.

Îl salută pe Edi dând scurt din cap, în fiecare seară. Omul îi răspunde cu același gest iar lui Michel îi vine de fiecare dată să intre în Cafenea, să îi spună bună ziua și să îi tragă un pumn în nas sau un cap în gură sau să îl întrebe de ce e în fiecare zi acolo ca un ratat, privindu-l cum merge el seara spre casă cu umerii aduși înainte, singur.

– Ce vrei să bei, Michel? îl întrebă Micul Antoine.
– Dă-mi un pahar de Sancerre. Doar sunt din Sancerre, îi răspunde Michel râzând și i se pare că e la fel de stupid precum mirosul ăla de bomboane al săpunului de acasă, din găleata de gunoi.

Ca să se calmeze își desenează în gând apa cenușie a Loirei, malul râului Berry, unde crescuse, acoperișurile cu țigle colorate, șirurile de vița-de-vie care colorează dealurile de la el de acasă.
Cere și niște crottin de Chavignol / brânză de capră lângă paharul de băutură.

Paharul cu vin auriu îi face greață. Cere o cafea și o oranjadă. Îi e foame și îi e rău. Vrea ceva dar nu știe ce. Poate pe Marjorie o vrea. Pe Marjorie cea dinainte ca familia ei să îl lase fără niciun leu. I-au cerut bani împrumut. Le-a dat toate economiile lui. Apoi i-au spus adio. Ca ultimului fraier. Prima i-a spus adio Marjorie.
Poate o vrea pe Marjorie care acum străbate – din câte a auzit – împreună cu iubitul ei cel nou, plajele marocane.

Marjorie iubea Marocul. ”Unde Mediterana întâlnește Adriatica”, repeta ea ca un papagal în timp ce vorbea despre țara aceea îndepărtată.

Fata purta bijuterii berbere și fuste lungi până în pământ. Era exotică și languroasă. „Ce femeie!” exclamase Bunul Mo – omul de serviciu al imobilului în care locuia – când a văzut-o prima dată urcând scările spre apartamentul lui.
Era cu un cap mai mare decât el și când făceau sex mereu avea impresia că e o țară cucerită, nu un cuceritor. Pielea ei catifelată mirosea întotdeauna a bomboane. A săpun roz cu miros de bomboane.

Acum Michel se gândește la ea cum trece printre clădirile albe, printre palmierii și copacii luxurianți de la poalele muntelui Atlas. Cum intră în Oceanul Atlantic. Cum face sex în Oceanul Atlantic cu iubitul ei cel nou. Cum râde în Oceanul Atlantic. Cum nici măcar nu se mai gândește la el în timp ce aleargă pe plaja Oceanului Atlantic.

Marjorie nu se mai gândește la vara în care au fost împreună în Agadir și s-au lăsat mângâiați de briza marină. La nopțile lor de dragoste pe plaja cu umbrele albe cu felii de albastru cobalt desenate pe ele.

Își amintește totul cu o precizie uluitoare. Clădirile albe și cămilele și turiștii gălăgioși. Și vara lor care mirosea a săpunul ei roz cu parfum de bomboane și a sex și a vacanță cu muzică tare și Marjorie fluturându-și în picioare eșarfa de mătase în decapotabila de împrumut cu care străbătuseră în lung și în lat toată zona.

Marjorie luându-l de mână în timp ce treceau printre măslinii și migdalii din Valle Paraíso. Marjorie hrănindu-l cu mâinile ei, ca pe un copil.

Ei doi în port dimineața, privind sosirea bărcilor încărcate cu sardine. Oamenii care lucrau pe șantierul ce construia bărci din lemn de eucalipt, privindu-i cu simpatie. Piața colorată și plină cu tot felul de mărunțișuri. Vocile celor care se târguiau. Vânzătorul cerea 100 de dirham, cumpărătorul oferea 25. Se târguiau până ajungeau la mijloc. El și Marjorie căscau gura la vânzători și râdeau.

Au fost întâmpinați cu lapte și curmale peste tot. Erau nemuritori. Părea că niciunul dintre ei nu se gândea că într-o zi va rămâne fără celălalt. De fapt doar unul dintre ei. După ce au pus mâna pe toate economiile lui, Marjorie și părinții ei dubioși s-au mutat din cartier. A căutat-o acasă. Era un apartament închiriat pe săptămână. Ceva de scurt timp.
De atunci Michel nu mai suportă mirosul de bomboane.

În cafenea s-au aprins toate luminile. E aproape în amurg. Edi se pregătește să iasă afară ca să fumeze. Viața merge înainte până la urmă și fără Marjorie, cea cu bijuterii berbere și ochi de noapte, scânteietori.

E bine în Cafenea. Michel dă la o parte cafeaua. Vrea ceva de mâncare. Îi spune Ospătarului Gil să o lase pe Simone să îi ofere ce vrea. Îi e foame. Nu a mâncat nimic toată ziua. Simone îl cunoaște și știe ce îi place.

În așteptare, privește în jur: la masa de lângă el, Hakim și Yannick, excentricii cartierului, își beau vermuturile. Sunt rumeni la față și veseli. Hakim ronțăie grisine. Yannik își unge unt pe o felie mică de pâine. Așteaptă mâncarea de la bucătărie.

Bătrâna de la masa din stânga mănâncă risotto cu gesturi mărunte de parcă ar vrea să prelungească timpul petrecut în Cafenea.
Un domn grizonat îmbrăcat impecabil, cu haine din stofă scumpă. A cerut whisky Jameson.
Fata brunetă care îl fixează insistent, îmbrăcată cu o fustă scurtă din piele roșie, cu cizme din catifea peste genunchi și bluză de culoarea fildeșului și-a cerut un cocktail Saint Germain: Amaretto, suc de căpșuni, gin și suc de grepfrut.

Ospătarul Gil îi aduce lui Michel o doradă cu morcovi și sos de ghimbir. La desert, clafoutis cu prune. Bărbatul surâde mulțumit. Bătrâna Simone e mereu aproape de sufletul lui. Merge să o salute și să îi mulțumească.

În mijlocul clinchetelor de tacâmuri, a vocilor care plutesc prin Cafenea, a aromelor de mâncăruri rafinate și a strălucirii paharelor pline cu alcooluri sau băuturi moi, Michel visează la plaja din Agadir pe care se plimba în vara de acum câteva luni, cu Marjorie.

Inima lui e bolnavă din dragoste. Ziua de toamnă e rece și ploioasă. Însă îmbrățișarea bătrânei bucătărese Simone i-a redat surâsul.
Dulceața căldurii și a luminii din Cafenea alături de oamenii pe care îi întâlnește aproape zilnic în timp ce pleacă și se întoarce de la serviciu.

Se lasă seara în acordurile suave ale muzicii lui Satie. Marjorie spunea că e muzică pentru doamne cu pisici și bărbați cu tabieturi.

Domnul cu haine din stofă scumpă a plătit, s-a ridicat și a plecat. În urma lui, fata care bea cocktail Saint Germain cu Amaretto oftează de parcă i-ar fi plecat odată cu el o jumătate din viață. Michel îi zâmbește. Femeia se luminează la față.
– Pot să vin lângă tine?
– Desigur.
– Vrei să bei ceva? Încă un pahar la fel?
– Nu, mersi. Poate un cornet cu bomboane. Toată ziua mi-am dorit să mănânc bomboane.

Michel o privește cu gura căscată. Picioarele fetei sunt destul de lungi pentru trupul mignon. De dincolo de marginea cizmelor înalte peste genunchi o fâșie de piele uluitor de albă se descoperă până la linia fustei de un roșu-rodie. Îi vine să îi pună mâna pe picior și să alunece ușor în sus. Fata îl privește de parcă i-ar ghici gândurile.

Iarna îi va găsi împreună, în casa lui Michel. O studentă la Litere, care intrase în Cafenea – în acea zi de toamnă când s-au cunoscut – ca să obțină un autograf pe cartea profesorului ei preferat dar i-a fost rușine să meargă la masa lui când a văzut că nu e recunoscută de acesta. Și Michel: un medic oarecare din Paris.
Nimic nemaipomenit. Nimic senzațional. Nimic excentric.

Fata nu poartă bijuterii și nu îi plac plajele exotice. Iubește iarna și îl iubește pe Michel. Cafeneaua i-a adus împreună. Coboară uneori să mănânce din bunătățile pregătite de bătrâna Simone. De fiecare dată când le trimite desertul la masă, bătrâna bucătăreasă le trimite și un cornet de bomboane. Din partea casei.

Săpunul cu miros de bomboane din casa lui Michel a ajuns la gunoi. În locul lui e acum un săpun cu miros de iasomie. Săpunul lui Chantal. Dar despre Chantal vom afla în povestea viitoare.

Dana BANU   a  debutat cu poezie în anul 1984 în revista Astra, trăiește la Paris, a publicat în nenumărate reviste și antologii din țară și din străinătate, a semnat volumele de poezie „Poezii din țara lui Elian”- 2007; „Cântecul samovarelor” – 2011; „și lumea cinema paradis” – 2013; „Luna și Îmblânzitoarea de oameni” – 2015; „Cartea singurătății” – 2017; „Insomnii orientale” – 2023; și volumele de proză scurtă: „Orașul părăsit,” – 2000;„ Ferestre” – 2021; „O după-amiază cu Miller și Kerouac și alte povestiri” – 2022…