POVESTIRI DE DUMINICĂ – Dana BANU – Povestiri din Cafeneaua lui Edi

Papy și trenurile

 

   Oameni cu care te intersectezi zilnic dar nu îți sunt prieteni. Nu te gândești la ei. Nici ei la tine. Fără să îți dai seama, acei oameni ajung să îți definească viața. Fac parte din viața ta deși tu nu știi nimic despre ei. La asta s-a gândit Papy de multe ori în Cafenea de-a lungul timpului. Mai ales când își comanda infuzia lui preferată, din flori de portocal. De exemplu bărbatul care stă la masa de la fereastră. E în fiecare după-amiază acolo. Și ospătarul e același. Și bucătăreasa. Și cei doi tineri de la masa de lângă el. Aceleași fețe. Se repetă așa cum se repetă orele în cadranul ceasului din turnul Gării Lyon. Papy crescuse la gară. Printre trenuri și oameni grăbiți. Printre bagaje și acari și povești de dragoste mai mult sau mai puțin melodramatice. Printre oameni care se așteptau și se reîntâlneau. Printre oameni care se despărțeau. Printre călători și oameni care lucrau pe trenuri sau în gară. Maică-sa era angajată la biroul de informații. În copilărie îl lua cu ea la servici. Nu putea să îl lase singur în casă. Papy nu avea tată iar ea nu avea rude care să o ajute cu copilul. Femeia nici măcar nu știa al cui putea să fie băiatul ei. Erau mult prea multe variante posibile. Astfel a crescut Papy. În biroul de Informații din Gare de Lyon. În fiecare dimineață luau amândoi metroul și îl schimbau la Châtelet. Prima amintire a băiatului a fost turnul cu ceas al gării. I se părea pe vremea aceea uriaș. Clădirea veche cu corsajul plin de înflorituri. Frontoanele de muzeu. Încărcate. Micile capete de lei de la intrare. Ferestrele înguste și înalte.

   Față de micul lor apartament neîngrijit gara era un adevărat palat. Castelul lui Papy era!
Ani de zile Papy a privit oamenii gării și a devenit corp comun cu ea. Pe la 5 sau 6 ani maică-sa a început să îl lase singur acasă. Papy a învățat să gătească, să facă menajul, să pună masa, să se poarte ca și cum el ar fi stăpânul casei iar maică-sa un biet musafir. Mergea singur cu metroul să o ia de la gară deseori. Se simțea matur și foarte important. Știa drumul. Mergea de obicei în umbra vreunui matur ca să nu își pună nimeni întrebări despre el. Maică-sa îi lăsa bani și Papy făcea cumpărături. Mergea la piață. Îl cunoșteau toți vânzătorii. Mereu primea câte ceva de la ei în dar. Un măr. O acadea. O portocală. Oamenii îl iubeau. Papy cumpăra tot ce era necesar pentru acasă. Era mereu ocupat. Era mereu grăbit.

   Merge și azi la gară uneori. Oamenii trec însă fără să îl bage în seamă. Nu îl mai cunoaște nimeni. Cei vechi au ieșit la pensie. La fel ca maică-sa. Trenurile însă îl iubesc. Cel mai mult îi plac trenurile care vin și pleacă spre Italia. Trenurile de Veneția. Privește ”venețienii” și își imaginează că e unul dintre ei. Mai ales de Crăciun îi place lui Papy să meargă la gară. Se uită la oamenii care coboară cu bagaje pline, încărcați cu pachete. Cu daruri. Îi privește de parcă ar fi niște Moși Crăciuni adevărați. Face asta încă din copilărie. Gările sunt feerice iarna, de sărbători. Majoritatea oamenilor sunt mai fericiți de sărbători decât peste an. Doar cei singuri sunt triști și le detestă. Băiatul primea mereu bani înainte de Crăciun. Maică-sa îi spunea că sunt pentru el. Cadou. De fapt erau bani pentru masa de Crăciun. Femeia își invita de obicei noul amant la masa pe care fiul ei o gătea din banii primiți drept „cadou”.

   În concediul de vară maică-sa pleca fără el. Doar ea și vreo nouă cucerire. Bărbații o părăseau toți la un moment dat. Femeia vorbea prea mult. Se agăța precum o plantă otrăvitoare. Voia neapărat un mariaj. Râdea tare și bea prea mult. Vorbea și se purta vulgar. Bărbații oboseau și după câteva nopți de sex o părăseau. Cele mai lungi relații ale ei durau o lună. August, luna de concediu. Cele mai scurte relații: o jumătate de oră – o partidă de sex. Foarte rar mai nimerea însă și câte un bărbat care poate s-ar fi lăsat înduplecat și cu care poate ar fi reușit în cele din urmă să se mărite. Erau însă plictisitori. Bărbați cu probleme, pentru care căsătoria însemna de fapt fuga de ei înșiși. Un refugiu călduț. Pe aceia îi părăsea ea. Fără vreo părere de rău. Papy rămânea deci singur în fiecare vară. Uneori era fericit. Alteori îi era urât. I se părea foarte des că vechea lor casă are ochi și mâini și o viață a ei distinctă. Că era doar un intrus. Un străin nedorit, ascuns în trupul micuței lor case. Precum o tumoare. Își ținea atunci respirația și se imagina într-un tren călătorind spre capătul lumii. Mereu și-a imaginat capătul lumii ca fiind un loc de vis. Feeric. Asta pentru că lumea nu i se părea frumoasă și se bucura că are un capăt.

   Uneori i se făcea frică de singurătatea casei. Atunci Papy fugea la gară. Gare de Lyon îl primea de fiecare dată. Maternă. Copilul și trenurile erau fiii ei. Îi proteja. Odată cu timpul, singurătatea copilului devenea din ce în ce mai mare. Adolescentul Papy începu să caute compania unor personaje de-a dreptul picarești. A avut noroc. Mediul interlopilor nu l-a acceptat. Li se părea suspect tânărul care îi urma peste tot în tăcere. În cele din urmă l-au alungat. Nu era dorit. Și-ar fi dorit un comiliton al lui cu care să discute și să își treacă timpul. Timpul trecea însă fără să îi aducă lui Papy vreun camarad. Uneori părea că trăiește într-un etern limbo: un om oarecare, luminat foarte slab, acoperit de fundalul întunecat care erau cei din jurul lui. Se gândea deseori cum ar arăta un biopic după viața sa. Foarte francez, își spunea aproape râzând. Acțiune lentă. Multe trenuri. Oameni indiferenți. O gară uriașă.

   Papy avea însă o relație foarte bună și apropiată, cu stelele. Ieșea noaptea pe trotuarul din fața casei și privea cerul. Uneori se așeza pe bordură. Uite o lume fără capăt, își spunea. Poate e fără capăt pentru că nu există oameni pe acolo. Oamenii sunt capătul. Ei mor. Ei distrug. Ei ucid prin indiferență. La Cafenea Papy ajungea cam de două ori pe săptămână. Cât să asculte zgomotele vocilor celor din jurul său. Uneori îi comanda Micului Antoine un Kir Royal. Se dădea în vânt după creme de cassis. Alteori vreun gin Bombay Sapphire sau – în anotimpurile reci – un punch cu rom și sirop din trestie de zahăr. Cel mai des însă, Papy bea infuzie din flori de portocal. Un ceai pe care îl găsise în meniu. Nu avea vreun gust deosebit dar îi plăcea denumirea. Sorbea încet și interiorul îi devenea aromat precum florile de portocal. Se îndepărta atunci de mulțimea din Cafenea. Zgomotul de voci nu îl mai atrăgea atenția.
De fiecare dată își aducea cu el o carte. Citea. Din timp în timp privea în jur. Timpul trecea luându-l cu el.

   Toate acestea până într-o zi când – în timp ce tocmai intra în Cafenea – s-a nimerit să îl privească pe Edi fix în ochi. Acesta l-a salutat dând din cap și i-a făcut semn să ia loc la masa lui. Mesele celelalte erau ocupate. Cei doi au stat față în față fără să își spună nimic. Papy și-a scos cartea și a citit din ea. La căderea serii, în amurg, au ieșit amândoi să fumeze în fața Cafenelei. Tot în tăcere. De atunci s-au salutat mereu dând din cap când se întâlneau. În fiecare săptămână când trecea pe acolo, Papy se așeza la masa lui Edi. Nu vorbeau nimic. Doar stăteau împreună. Edi privea pe fereastră. Papy citea. La un moment dat unul dintre șefii lui Papy de la birou a încercat să râdă pe seama lui.

   – Ia spune, mă Papy, tu ai vreun prieten?

   – Bineînțeles că am!

   – Și cum îl cheamă pe prietenul tău?

   – Edi. Edi îl cheamă. E cel mai bun prieten al meu!

   Într-o zi Papy l-a dus pe Edi să îi arate gara. Trenurile. Turnul cu ceas. I-a spus cu mândrie că asta e familia lui. Gara. Edi a fost încântat și i-a răspuns că e o familie foarte frumoasă.     I-au plăcut și lui cel mai mult trenurile care veneau și plecau spre Veneția.

Dana BANU   a  debutat cu poezie în anul 1984 în revista Astra, trăiește la Paris, a publicat în nenumărate reviste și antologii din țară și din străinătate, a semnat volumele de poezie „Poezii din țara lui Elian”- 2007; „Cântecul samovarelor” – 2011; „și lumea cinema paradis” – 2013; „Luna și Îmblânzitoarea de oameni” – 2015; „Cartea singurătății” – 2017; „Insomnii orientale” – 2023; și volumele de proză scurtă: „Orașul părăsit,” – 2000;„ Ferestre” – 2021; „O după-amiază cu Miller și Kerouac și alte povestiri” – 2022…