POVESTIRI DE DUMINICĂ – Dana BANU – Povestiri din Cafeneaua lui Edi

Farduri

   Copiii alergau în jurul mesei din grădină. Anne purta o rochie din velur de culoarea coniacului și un coc simplu. Lumina acoperea bucăți tot mai mari din imagine. Devenea aurie. Totul se întâmpla demult, pe vremea în care întunericul încă nu acoperise oamenii și locurile din lumea Annei. Figurile celor din jurul mesei deveneau în cele din urmă transparente. O muzică aproape celestă cobora în cortine de catifeluri cald-pastelate. Ochii tuturor deveneau albaștri iar părul li se bucla și începea să strălucească blond-auriu. Un fard auriu era visul iar Anne privea totul cu atenție de parcă ar fi fost sigură că îl va uita odată trezită. Că secvențele acelea nu se vor mai repeta niciodată. Crescuse într-o casă de țară de prin Burgundia. O casă uriașă. Interiorul lambrisat cu lemn vechi și tavanele înalte și arcuite. Un fel de conac prin care umbrele zilei alergau în căutarea ei iar cele ale serii se așezau vibrând aproape înfricoșător.
Pe dealurile din spatele casei, drumul ducea spre întinse plantații de viță-de-vie. Un fard verde arămiu devenea întreaga secvență iar Anne intra în interiorul ei și se bucura să știe că într-un fel face parte din acel peisaj fabulos cu apusuri și răsărituri de soare burgunde. Cu cerul vibrând de culori fabuloase. Crescută sub cerul acela care primea la răsărit și apus culori uluitoare, Anne s-a obișnuit să lege fiecare om de o nuanță. A început să picteze fețele oamenilor. Întâi în gând apoi și în realitate. Odată ajunsă la Paris, prin căsătoria cu Sfiosul Pascal, Anna s-a angajat într-un mic salon de cosmetică de cartier. Machiajele ei au devenit odată cu timpul foarte căutate mai ales printre doamnele trecute, care participau la tot felul de evenimente festive: aniversări, nunți, botezuri petreceri de firmă sau prin tot felul de cafenele și restaurante. Avea și cliente mai tinere, majoritatea cu bogate și mereu grăbite.

   Pascal era contabilul unui american pe nume Taylor. El și Anne luau masa o dată pe săptămână, în week-end, la cafeneaua americanului, din cartierul lor. Felurile de mâncare erau preparate de fiecare dată de către Simone Boistiere, bucătăreasa cafenelei. Anna o machia pe bătrână de sărbătorile pe care și le petrecea de fiecare dată cu cei de la Cafenea. De altfel Anna le machia pe toate femeile obișnuite ale Cafenelei. Pe Veronique a Ospătarului Gil, pe Anais a lui Yann și pe Marianne a Micului Antoine. Așa le numea. Fiecare femeie era a unui bărbat. Îi rămăsese obiceiul ăsta din satul ei de acasă unde toți numeau femeile după bărbații lor.
Ei însă nu îi spunea nimeni Anna lui Pascal, acasă în sat. În primul rând pentru că Pascal locuia la Paris și apoi pentru că părea orice dar nu un bărbat în stare să aibă o femeie. Chiar și ideea părea ridicolă. În cuplul lor mai degrabă s-ar fi putut spune că Pascal era al ei decât ea a lui. Sfios, complexat, de o timiditate care punea în dificultate orice om cu care încerca să discute, Pascal era pentru Anne un fard gri mat. De fapt, cum spuneam, pentru Anne fiecare om avea o nuanță anume de fard. Anne îți privea fața și imaginația ei începea să îți deseneze cozi de rândunică la ochi, cercuri, triunghiuri și linii drepte sau șerpuitoare de corector, fard de obraz sau iluminator. Primeai imediat o culoare de fard. Oamenii erau cu toții acoperiți în imaginația Annei de o pudră fină și colorată. Toți umblau prin lume desenați de Anne cu mâini sigure, cu o precizie de invidiat.

   Părinții ei erau acoperiți de rujuri negre și pete întunecate, de pudră violet. Tonuri gotice. Aspri, duri, fără o vorbă bună rostită vreodată pentru fiica lor. Anne s-a căsătorit imediat după liceu cu Sfiosul Pascal doar ca să scape de familia ei din micul sat burgund. Pascal avea un job la Paris, o casă a lui, rămasă de la sora maică-si care nu a fost căsătorită niciodată și i-a lăsat lui totul înainte să moară de o boală complicată și extrem de dureroasă. Sfiosul Pascal avea cunoștințe, putea să îi găsească de muncă foarte ușor. Nu îl iubea dar îi plăcea politețea lui exagerată și uneori chiar ridicolă. După sex Pascal îi spunea mulțumesc. Anne înclina din cap și se uita în altă parte. Uneori îi venea să râdă. Alteori i se făcea silă. De cele mai multe ori femeile tinere erau pentru Anne de un roz pudrat iar bărbații de un albastru cobalt, cei senzuali – cu care i-ar fi plăcut să facă sex – și de un bleu ciel cei care doar treceau pe străzile lumii ei.

   Slavă Domnului că la Paris toată lumea flirtează cu toată lumea! Anne s-a aruncat în flirturi precum un înotător într-un ocean. Îi plăceau privirile fixe, atingerile cu subînțeles, complimentele și privirile peste umăr. Tot ceea ce Sfiosul Pascal nu ar fi fost capabil vreodată să facă. Nu îl înșela dar colora zilnic bărbații din lumea ei în nuanțe senzuale, de un erotism uneori feroce. Pe colegele ei de la salon le farda mereu în imaginația sa cu farduri fosforescente, violente, pop, punk, disco. Fete ușuratice dar plăcute. Vorbărețe și prostuțe. Treceau dintr-un pat în altul și erau mereu părăsite după o noapte sau două. Era singura căsătorită dintre ele. Fetele o priveau cu milă de cele mai multe ori. Decât un așa bărbat ca Sfiosul Pascal mai bine moarte! Își dădeau coate și râdeau încet în spatele draperiei grena din salon când Pascal venea uneori să o ia pe Anne de la muncă.

    Anne se farda natural. Se știe că pentru a-ți obține așa-numitul aspect natural al feței ai nevoie de mult mai multe farduri decât pentru machiajul clasic, colorat. Bejuri, ocru, maro. Culori perlate potrivite pentru tenul ei alb și părul de castaniu. Rujuri naturale și moi. Pe la colțurile ochilor începuseră să i se cresteze riduri mai mărunte sau prelungi. Îi dădeau un aer șic, francez. Ușor aristocratic. Încetul cu încetul Annei a început să îi dispară robustețea aceea tipică femeilor burgunde. Parisul a acoperit-o cu un fard catifelat de culoarea vaniliei. De altfel Anne mirosea mereu a vanilie. Vanille Passion era parfumul ei pe care îl primea cu regularitate cadou de la Sfiosul Pascal de ziua ei și de marile sărbători de peste an. De fiecare dată același cadou. Anne era mulțumită. Altele cică primeau cadou aparate electrocasnice. Măcar soțul ei îi cumpăra un cadou pe care îl putea folosi doar ea. O privire întunecată, orientală. O grație florală. Un parfum de vanilie. Asta era Anne.

   Uneori își lua trusa și mergea să machieze înainte de spectacol balerinele de la un mic teatru de revistă din cartier. Intra în lumea colorată a dansatoarelor. Aerul vibra în tonuri calde. Mirosea a pudră peste tot și a femei frumoase, cu trupuri zvelte și aproape perfecte. În lumea aceea Anne se simțea precum un dirijor în fața unei orchestre uriașe. Știa fiecare pliu, fiecare rid, fiecare pată de pe ten. Acoperea. Estompa. Accentua. Apoi le privea și lumea ei devenea un amalgam de culori. Farduri. O textură diafană acoperea lumea femeii. Fardurile ei avea arome, parfumuri, nume și povești. Fiecare om are un fard al lui, își repeta mereu Anne.

   Odată cu anii care treceau tot mai mult parcă umbra și întunericul acopereau lumina Annei. Oamenii se îndepărtau iar Anne rămânea doar ea cu fardurile luminate discret de vreun bec oarecare. Singurele momente bune ale săptămânii deveniseră pentru ea cele în care luau masa la Cafenea. Intra în Cafenea și toți o salutau prietenoși. O întrebau ce mai face. Îi zâmbeau. La căderea serii trecea uneori pe lângă micuța Cafenea și îl vedea pe Edi ca de obicei fumând. Ea cu trusa ei de machiaj uriașă în mâini. Edi privind cerul roz al Parisului la apus.
-Minunat te-ai machiat și azi, Anne! Îi spunea Edi de obicei. Îmi place mult bejul acela perlat pe care îl folosești ca fard de ochi.

   -Mulțumesc, Edi! Ești amabil. Îi răspundea femeia.

   Îl privea cu atenție și chipul lui Edi începea să se pudreze într-un albastru cobalt stropit cu auriu. Un bărbat cu adevărat senzual. Îi simțea privirea alunecând peste ea în timp ce se îndepărta pe stradă. Întunericul lumii primea irizări de farduri multicolore. Farduri peste tot. Doar farduri și o Anne colorând oamenii cu ele.

Dana BANU   a  debutat cu poezie în anul 1984 în revista Astra, trăiește la Paris, a publicat în nenumărate reviste și antologii din țară și din străinătate, a semnat volumele de poezie „Poezii din țara lui Elian”- 2007; „Cântecul samovarelor” – 2011; „și lumea cinema paradis” – 2013; „Luna și Îmblânzitoarea de oameni” – 2015; „Cartea singurătății” – 2017; „Insomnii orientale” – 2023; și volumele de proză scurtă: „Orașul părăsit,” – 2000;„ Ferestre” – 2021; „O după-amiază cu Miller și Kerouac și alte povestiri” – 2022…