POVESTIRI DE DUMINICĂ – Dana BANU – Povestiri din Cafeneaua lui Edi

Micul Antoine / Le sommelier / Somelierul

   În primul rând ceea ce atrăgea atenția asupra Micului Antoine era voluptatea gesturilor cu care prepara cocktailuri colorate sau turna alcoolurile în paharele de sticlă înșirate deasupra barului său. Îi descopereai apoi argoul cald de francez care a alergat în copilărie pe cheiurile Senei. Stilul colocvial cu care își trata prietenii, dându-le sfaturi necerute, zâmbindu-le ironic, criticându-i mereu cu o bucurie fățișă și emițând pe bandă rulantă – asemenea oamenilor nesiguri pe ei – ample generalizări acre, forțate, caraghioase. Micul Antoine era barman, somelier, parizian. Gurmand, consuma cu pasiune tot felul de mâncăruri. Dar și gourmet, cunoștea o mulțime de amănunte despre mâncăruri și băuturi rafinate. Mai era și un inteligent ascultător de operă și de muzică clasică. Un om oarecare. Al Cafenelei. Micul Antoine iubea iarna și toamna. Detesta vara cu soarele ei ucigător și augustul cu concediul pe care – până să o cunoască pe Marianne și să se mute cu ea într-o chirie din apropierea Cafenelei – și-l petrecea aproape de fiecare dată mâncând și dormind în mica lui cameră din apartamentul părinților.
Trupul Micului Antoine era greoi. Părea trupul unui țăran obișnuit să își lucreze pământul și să crească animale. Uneori, la lăsarea serii, părea el însuși un animal de povară. Cu umerii aduși înainte. Ochii înfundați în orbite. Părul de pe ceafă aproape ras iar cel de pe creștetul capului scurt și dat cu pomadă. Ceea ce îi dădea un aer desuet, de secol incert, vechi și îndepărtat. La barul său mereu sclipitor de curat, lângă sticlele de alcooluri care se înșirau pe rafturi, Micul Antoine părea stăpânul Cafenelei. Îl vedeai zâmbind printre sticlele lui de alcooluri tari, de anason sau gențiană. Printre sticlele de Pastis provensal. Oferindu-le de băut celor care cereau un Ricard, un Pernod sau un lichior-elixir de gențiană, Suze. Putea să povestească oricui despre paharul de un centilitru și jumătate de anason – așa numitul pahar al șomerului din Nord – sau despre strugurii albi de Macabeo, de cei roșii de Carignan sau de strugurii Grenache din care e făcut Dubonnetul și de lungul șir de ingrediente care îl aromatizează: vanilia și coaja de portocală, cafeaua verde și nenumăratele plante din familia gențianei.
În timp ce povestea, ochii Micului Antoine prindeau acele sclipiri pe care doar ochii celor pasionați le au uneori, când se gând la obiectul adorației lor. Micul Antoine își descria alcoolurile din bar în niște perifraze uluitoare. Tavanul cafenelei se înălța și devenea o frescă prerafaelită. Sticlele cu alcooluri deveneau, grație poveștilor Micului Antoine, adevărate exponate. De multe ori Edi îl privea cu admirație de parcă ar fi urmărit vreun spectacol pe scena unui teatru feeric luminat. Micul Antoine se transforma atunci în Uriașul Antoine.
Antoine nu și-a iubit niciodată părinții. Nici nu i-a urât. Îi detesta pur și simplu. Era însă foarte apropiat de bunicii lui din Provence cu care în copilărie sărbătorea fiecare Revelion, Paști și Crăciun. Bunicii lui aveau un mic restaurant în satul lor din Provence, căruia i se dusese vestea și era vizitat de o mulțime de turiști. Până să intre la școală, băiatul a crescut în satul bunicilor. După ce a devenit elev, părinții îl trimiteau în vacanțe de fiecare dată acolo ca să scape de el și să poată merge singuri în concedii. Bunicii lui Antoine erau rotofei și plini de iubire. De parcă ar fi fost niște bunici de poveste. Casa lor se afla la capătul unei alei acoperite cu boltă de viță-de-vie și străjuită de un șir lung de cireși. În spatele casei se înălțau munții acoperiți de cedri și pini veșnic verzi, ca desenați de o mână de copil. Peisajul era idilic.
Bunică-sa Henriette era mereu prin bucătărie gătind tot felul de mâncăruri și cu ochii după el. Bunicul Andre se urca zilnic pe bicicletă și mergea la cumpărături în sat. Uneori îl lua și pe el. Bătrânul cumpăra carne de iepure, de porc, de rață și de gâscă de la fermele din vecini. Fructele și legumele le culegea din propria lor grădină. Iarna aprindeau vatra încă de dimineață. Puneau pe foc lemne de fag crescut la poalele muntelui Ventoux. Bucătăria se încălzea și bunicii lui găteau o mulțime de mâncăruri gustoase. Micul Antoine se dădea în vânt după celebrele fripturi ale bunicului său, extrem de bine asezonate. Vara, în bucătărie începeau să apară cartofii pe frunze de lăptucă, fructele pline de sevă cum numai în Provence se găsesc, salatele de măsline cu ouă tari și anșoa, legumele gureșe. Departe de farfuriile pariziene cu porții infime, mâncărurile din Provence, mai ales în anotimpurile reci, erau generoase, astfel încât să te încălzească bine și să te facă să dormi îndestulat. Pateuri de iepure și de mistreț. Pebronata de vițel. Cepe marinate în sos de roșii și cârnați cu boabe de piper. Fripturi de rață cu sos gros de ciuperci. Salată verde prin care găseai bucăți jucăușe de crutoane făcute din pâine prăjită cu usturoi. Prăjituri cu creme de migdale și vanilie.
Așa a crescut Micul Antoine. În lumea colorată și plină de arome a restaurantului bunicilor săi din Provence. Adolescentul Antoine e un băiat timid și acneic. Rupt de lumea feerică de la ferma bunicilor săi provensali, băiatul suferă și se simte singur printre colegii lui de liceu. Fetele râd de el. Nu e un tânăr frumos. Ba chiar dimpotrivă. Lipsit de maniere, îndesat, butucănos, cu părul țepos și chipul neplăcut vederii, Antoine e ocolit și el ocolește la rândul său oamenii. Tânărul Antoine e izolat. Și-a pierdut ambii bunici și trăiește rupt de lume. Casa bătrânească din Provence a fost vândută unui american pe nume Taylor care mai are și câteva cafenele prin Paris. Americanul o folosește drept casă de vacanță. Tânărul Antoine e nevoit să trăiască alături de părinții săi pe care nu îi iubește. Nu pleacă pentru că nu are voință și nici vreun scop pentru care să se ridice din brațele apatiei. Se simte un om urât, singur și trist. Chiar și este. Acela a fost momentul în care Taylor – patronul Cafenelei și americanul care a cumpărat casa bunicilor lui Antoine – se împrietenește cu tânărul cel timid. Îl trimite pe banii lui la un curs de barmani și somelieri. Are nevoie de un om pentru noua lui Cafenea din Paris iar Antoine – băiatul singur și speriat de viață – i se pare mai mult decât potrivit. Micul Antoine se aruncă plin de înflăcărare în studiu. Devine un fin degustător și un cunoscător adevărat al alcoolurilor. Un profesionist desăvârșit. Un somelier de primă clasă. În Cafenea, Micul Antoine va descoperi nu doar o lume care îl va iubi așa cum este, acceptându-l, ci și pe cea care va fi alături de el toată viața. Cafeneaua devine familia și universul lui întreg. Uneori, la lăsarea serii, Antoine iese împreună cu Edi să privească cerul roz al Parisului și să fumeze o țigară în fața Cafenelei. Când nu lucrează, se plimbă în amurg cu Marianne a lui, de mână prin cartier. Trece de fiecare dată prin fața Cafenelei. De parcă i-ar lipsi locul. De parcă nu i-ar fi îndeajuns că lucrează acolo și deci e zilnic prezent. Cei doi se așază alături de Edi și privesc trecătorii, cerul și amurgul orașului. În spatele lor Cafeneaua le sprijină universul. E Cafeneaua lor. Ei sunt oamenii Cafenelei.

Dana BANU   a  debutat cu poezie în anul 1984 în revista Astra, trăiește la Paris, a publicat în nenumărate reviste și antologii din țară și din străinătate, a semnat volumele de poezie „Poezii din țara lui Elian”- 2007; „Cântecul samovarelor” – 2011; „și lumea cinema paradis” – 2013; „Luna și Îmblânzitoarea de oameni” – 2015; „Cartea singurătății” – 2017; „Insomnii orientale” – 2023; și volumele de proză scurtă: „Orașul părăsit,” – 2000;„ Ferestre” – 2021; „O după-amiază cu Miller și Kerouac și alte povestiri” – 2022…