POVESTIRI DE DUMINICĂ – Dana BANU – Povestiri din Cafeneaua lui Edi

Marianne / O fată ciudată

„L’amour est un oiseau rebelle / Dragostea e o pasăre rebelă” – Bizet, vers din libretul operei Carmen / Habanera

Toți din Cafenea credeau că Marianne e o fată ciudată. Micul Antoine fuma alături de Edi și asculta Habanera lui Bizet la căști. Interpretarea Mariei Callas. Puștiul avusese un prof la cursurile de somelieri care l-a învățat nu doar 1001 de lucruri despre alcooluri ci și să asculte și să iubească opera. Fapt pentru care mulți dintre amicii și prietenii lui îl considerau chiar mai ciudat decât Marianne. Micul Antoine asculta Habanera și vocea Mariei Callas i-o aducea în fața ochilor pe Marianne. O dată pe săptămână fata venea la Cafenea direct de la Gara de Nord. Lua metroul și cobora la Saint Michel. De acolo traversa Cartierul Latin și când ajungea la Cafenea deschidea ușa veselă de parcă nu i-ar mai fi întâlnit pe cei dinăuntru de ani de zile. Le povestea cu lux de amănunte călătoria cu trenul. Micul Antoine dădea ochii peste cap. Ospătarul Gil o privea patern. Edi o asculta zâmbind. Pentru că lui Edi îi plăcea să asculte oamenii. Mai cu seamă când erau fericiți iar Marianne era fericită de fiecare dată când călătorea cu trenul. În fiecare săptămână adică. Marianne povestea despre păturile întinse ale pajiștilor văzute din tren. Întinsele pajiști care luau culoarea anotimpurilor. Mici case decupate parcă dintr-o carte de povești. O, micile case singuratice aproape lipite de calea ferată! Acelea îi plăceau Mariannei cel mai mult și mai mult! În timp ce fata își bea ciocolata caldă, Cafeneaua devenea ea însăși o pajiște întinsă. O pajiște întinsă de un verde crud, primăvara. De un galben auriu, vara. Toamna galbenul devenea portocaliu cu irizări arămii. Iarna, argintiul sclipea vesel și guraliv prin toate colțurile Cafenelei devenită o pajiște înzăpezită văzută din tren.

Edi își bea paharul de Chablis și își imagina cum călătorește cu trenul împreună cu Marianne. Micul Antoine se uita supărat la ei. Pufnea plin de nervi. De fapt habar n-avea ce îl supăra. Marianne îl intriga oarecum. Voia să o țină la distanță de el când intra în Cafenea cu poveștile ei despre trenuri dar în zilele în care ușa Cafenelei se deschidea fără să o aducă pe fată era mereu trist și cumva în așteptare. O aștepta toată săptămâna iar când venea încerca să stea la distanță de ea. Până la urmă își făcea curaj și mergea la masa ei:

-Ce bei? o întreba băiatul cu o voce sugrumată, plină de asperități, de umbre ale anilor în care a stat singur în cămăruța lui din apartamentul părinților – departe de lumea cea mare care îl speria – și privea în tavan imaginându-și o fată doar a lui pe care să o iubească. O fată ca Marianne.
-Salut, Antoine! Îi răspundea micuța Marianne, și de fiecare dată mâinile lui Antoine începeau să tremure și le ascundea atunci la spate și devenea deodată un bulgăr mic de lumină, de teamă și de nesiguranță.

De obicei fata bea ciocolată caldă. De sărbători bea un pahar de vin sau de șampanie roze.
Nu le povestea niciodată despre familia ei. Despre locul de unde venea cu trenul o dată pe săptămână. Despre acasă. Marianne venea neînsoțită la Cafenea de marile sărbători, pe care și le petrecea întotdeauna împreună cu ei. În cele din urmă nu au mai întrebat-o nimic. Au înțeles. Marianne era vânzătoare într-o consignație. Avea un canar pe care îl chema Amour, o rochie mică și neagră, un sertar plin cu eșarfe ieftine și colorate. Copilărise într-un orfelinat și în fiecare săptămână mergea la vechiul ei cămin să îi vadă pe copiii de acolo. Nu avea bani deci le ducea daruri mici, făcute de ea însăși. Copiii o așteptau în fiecare săptămână. Se obișnuiseră cu ea. Le cerea să le povestească drumul cu trenul de la Paris până la mica lor așezare. Se strângeau în jurul ei și Marianne le povestea despre peisajele pe care le văzuse din tren, în timp ce privea pe fereastră. În rest, Marianne nu vorbea cu nimeni, doar cu clienții din consignație. Nu avea rude. Prietenii și amicii ei erau oamenii din Cafenea. Nu știa ce să le spună ca să o accepte printre ei. Credea că – la fel precum copiii de la vechiul ei orfelinat – vor fi încântați să le povestească despre ce a văzut ea pe fereastra trenului. Edi se luminează la față de fiecare dată când o vede pe Marianne. Bucătăreasa Simone la fel. Le era tare dragă fata cu plete, cu ochi albaștri luminoși și hainele uzate de cât de des fuseseră spălate și purtate. Fata care purta de sărbători mereu aceeași rochie mică și neagră din material ieftin.

În fiecare săptămână Bucătăreasa Simone îi oferea Mariannei din partea ei o masă bogată cu 4 feluri gătite cu multă atenție chiar de ea, în bucătăria Cafenelei. Bătrâna l-a anunțat pe Patronul Taylor și – dat fiind că Simone era necesară în Cafenea precum aerul apa și croissantele de dimineață – a fost de acord. Marianne nu ar fi acceptat nici în ruptul capului dar bătrâna Simone a avut grijă să îi spună că o consideră un fel de nepoată a ei. Din familie, adică. Că neavând pe altcineva, preferă să o vadă pe ea drept o rudă apropiată. Ochii fetei au sclipit o secundă și de atunci în fiecare an îi lucrează Bătrânei Bucătărese Simone câte ceva în dar pentru sărbători: o ramă în care pune o fotografie printată, cu ele două. Un fular croșetat. O tavă decorativă lucrată de ea la traforaj. Tot felul de fleacuri. Lui Edi la fel. Și celorlalți. Fata s-a lipit de ei și se simte acasă în micuța Cafenea. Le face cu mâna ei tuturor, de sărbători, mici felicitări pe care desenează flori delicate, coronițe și păsări pline de culoare. Le scrie cu stiloul ei vechi, cumpărat la reducere din consignația în care lucrează, tot felul de urări frumoase. Nimic complicat sau kitsch: „Vreau să îți fie bine, dragă Edi!” sau „Te iubesc tare mult, tante Simone!” sau „Dragă Gil și Veronique sunteți cuplul cel mai frumos pe care îl cunosc!” Toți primesc micile plicuri atât de tandre și gingașe, ca pe niște cadouri de mare preț. Le păstrează. Bucătăreasa Simone le așază prin casă, la vedere, ca pe niște bibelouri.

Marianne s-a trezit ani de zile în fiecare dimineață foarte devreme. Primul gest era să privească la tabloul cu o casă mică înconjurată de pini și de un peisaj nisipos. L-a primit când a împlinit 18 ani, de la directoarea căminului de copii care îi era precum o rudă apropiată. Femeia a murit cu un an în urmă și de atunci singurul refugiu al Mariannei în lumea aceasta mare a devenit Cafeneaua iar drumul săptămânal cu trenul la casa de copii, cea mai mare fericire a zilelor ei. Marianne privea în fiecare dimineață casa dintre pini și sufletul ei tresărea cuprins de liniște. Își începea apoi ziua convinsă că lumea cea mare e toată a ei. Aceasta e o poveste cu happy end. O poveste din aceea de care oamenii au mare nevoie uneori, mai ales când timpurile sunt negre și complicate. O, timpurile oamenilor! Mult prea des sunt sângeroase și pline de ură și teamă! Poate și pentru că nu le mai plac poveștile cu happy end și se plictisesc să le asculte. Îi vom găsi pe Micul Antoine și pe Marianne – vreo doi ani mai târziu – locuind împreună într-o chirie din apropierea Cafenelei. În toamna aceea când a ales să devină iubita lui Antoine, fata l-a pierdut pe Amour – micul ei canar – iar toți cei din Cafenea au încercat să o ajute să îl găsească. Inutil însă. Amour a plecat. Antoine a luat-o de mână, i-a șters lacrimile și i-a spus: „L’amour est un oiseau rebelle / Dragostea e o pasăre rebelă”. Fata l-a privit cu ochi mari și au început să râdă amândoi. Canarul Amour și-a găsit o tipă pe cheiul Senei și a trăit cu ea fericit până la adânci bătrâneți. Nesimțitul! Nu s-a mai întors la Marianne niciodată.

Micul Antoine și Marianne vor trăi de atunci, din toamna în care l-au căutat împreună pe Canarul Amour, toată viața împreună. Nu se vor căsători și nu vor avea copii. Doar ei doi și o singură viață. Viața lor trăită împreună. În zilele când nu sunt la muncă, la lăsarea serii ies uneori amândoi să se plimbe prin cartier. Îi fac semn cu mâna lui Edi care își fumează ca de obicei țigara în fața Cafenelei. Lumea trece pe lângă ei fără să îi bage în seamă. Antoine surâde și e fericit ținând-o de mână pe Marianne a lui. Pentru Marianne, Micul Antoine e precum casa din tabloul cel vechi. O casă înconjurată de pini și de un peisaj nisipos. Casa ei din mijlocul lumii. Într-o poveste viitoare vom afla câte ceva și despre Micul Antoine. Deocamdată însă, atât pentru azi.

Dana BANU   a  debutat cu poezie în anul 1984 în revista Astra, trăiește la Paris, a publicat în nenumărate reviste și antologii din țară și din străinătate, a semnat volumele de poezie „Poezii din țara lui Elian”- 2007; „Cântecul samovarelor” – 2011; „și lumea cinema paradis” – 2013; „Luna și Îmblânzitoarea de oameni” – 2015; „Cartea singurătății” – 2017; „Insomnii orientale” – 2023; și volumele de proză scurtă: „Orașul părăsit,” – 2000;„ Ferestre” – 2021; „O după-amiază cu Miller și Kerouac și alte povestiri” – 2022…