POVESTIRI DE DUMINICĂ – Dana BANU – Povestiri din Cafeneaua lui Edi

Un scriitor de talent

Pe vremuri ai lui îi spuneau râzând că ar trebui să stea cât mai departe de oameni. Cică era un sălbatic. Tăcea mult. Când rostea cuvinte o făcea doar ca să nu lase zidul gros al liniștii să îl împresoare. Odată devenit prizonier al acelei liniști știa precis că nu va mai reuși să iasă din ea. Oamenii i se păreau niște ființe periculoase și urâte. La ce bun să vorbești? Nimeni nu ascultă pe nimeni. Toți vorbesc singuri. Lui îi place să asculte.
S-a născut într-o țară mică din Est. Acolo și-a petrecut primii ani. Apoi familia lui a plecat în lume în căutarea unei pâini mai albe. L-au luat și pe el. Au trăit prin cartiere obscure. Prin mahalale pline cu rufe întinse la uscat în văzul trecătorilor și oameni săraci privind mereu în pământ și căutând zilnic bani pentru mâine. Astfel a crescut Edi. La 18 ani a plecat dintre ai lui. Nu i-a iubit niciodată. Se simțea un străin printre ei. S-a mutat la Paris. A studiat. A muncit. Și-a făcut un rost. Tăcerea lui i-a fost de ajutor. A fost primit prin tot felul de grupuri. Oamenii au început să îi vorbească despre ei.
Edi avea o lumină pe chip. Lumina oamenilor care știu să îi asculte și să îi înțeleagă pe ceilalți. Unul dintre acei oameni rari care alunecă nebăgați în seamă prin aglomerațiile urbane gri și nepăsătoare.
La căderea serii. În amurgul roz al Parisului. Atunci îi place lui Edi să iasă și să se plimbe prin Saint-Germain-des-Prés. Ocolește Deux-Magots. E plin de tot felul de turiști în căutarea fantomei lui Simone de Beauvoir și a lui Sartre. Edi preferă să intre în micuța cafenea/bistro de la colțul străzii. În fiecare seară aceeași cafenea.
Acolo, printre paharele din sticlă groasă, printre vocile confuze și mâncărurile de casă pentru cei care nu au timp să își gătească singuri, înconjurat de vocile celor din jur, Edi se simte cel mai în siguranță. Tăcerea lui e apărată.
În una din seri a întâlnit la cafenea un vechi amic pe care l-a cunoscut pe vremuri când locuise cu ai lui o perioadă în insulele Egadi ale Siciliei. Prietenul lui se mutase și el de vreo câțiva ani la Paris. Preda literatura italiană la universitate. Povestea frumos. Și-au comandat un platou de brânzeturi mature și mezeluri. Au cerut și o sticlă de vin. Un vin de Bourgogne: Grand Cru – Chassagne-Montrachet, îmbătrânit în butoaie din stejar francez. Vinul mirosea a mure și avea note ușoare de cafea. Culoarea lui de un roșu rubiniu i-a binedispus și l-a făcut pe Edi să asculte cu mai mare atenție decât de obicei și pe prietenul lui să povestească plin de vervă.
Întâi prietenul lui Edi i-a povestit lucruri generale despre ai lui, despre insulă, despre economie și politică. Apoi a început să îi povestească despre un tip de pe insulă pe care îl cheamă Dario. Un scriitor. Și încă unul de talent. Cică a devenit cu adevărat scriitor după ce într-o după-amiază și-a amintit mirosul de pudră Helene Rubinstein al mamei sale. Paharele de vin sclipeau molcom ascultându-l și ele pe sicilianul care povestea despre Dario: Înainte de toate îți dădeai seama că nu ești în prezența unui scriitor antrenat pentru că explica prea mult. Detalia exagerat. Folosea cuvinte țepene. Încerca să îți arate ce scriitor bun este el. Cum și cât s-a documentat. Cum te poate răsuci pe toate părțile. Cum te poate ameți, inspira, enerva, iubi sau uita. El era Scriitorul! Tu erai doar un cititor amărât și prost, supus voinței lui.
Plin de sine, te băga în niște fraze atât de întortocheate că nici el nu își mai amintea de unde pornise. Ăsta era Dario! Un figurant amărât. Un farseur. Un fricos. Se vedea că îi e frică să se lase în voia textului. Să îl scrie cu adevărat. Urma rețete. Teme la ordinea zilei. Se fofila. Încerca dar nu intra cu totul. Nu avea curaj. Îi lua mai mult timp să se plimbe prin tot felul de grupuri și să își facă lobby literar decât să stea naibii într-un loc și să scrie un text bun. Cu adevărat bun!
În prima tinerețe i s-a spus mereu că e o speranță. Se lipise de un romancier oarecare din Insule, care ținea niște ateliere de creație. Omul o ducea destul de rău, bietul de el nu voia decât să își facă rost de băutura zilnică și de bani de țigări. Aduna studenți dintre cei interesați mai mult să își facă o serie de conexiuni decât să învețe tehnici de scris. Tinerii erau interesați de party-uri cu scriitori, de intrarea în lumea artiștilor și de mondenități. Voiau să publice prin tot felul de reviste de mâna a doua la care bătrânul avea acces și să mai prindă vreo recenzie care nu le folosea la nimic dar le dădea impresia că sunt scriitori foarte importanți printre alți scriitori la fel de neimportanți ca ei. Se considerau niște ratați dacă nu scria nimeni despre ei. Așa s-a „format” ca scriitor Dario.
Prin Insulele Egadi toți îl știau. Dario ăla înalt și bronzat care face pe scriitorul, așa vorbeau despre el. Bătrânii locului îi spuneau simplu: „Dario, bastardul Ameliei”. După ce a intrat mai adânc în maturitate a devenit „un scriitor de talent”. O duzină de trepăduși locali, cronicari de mâna a 10-a, îi spuneau sau scriau uneori despre el că e „un scriitor de talent”. Când îi spuneau asta, o făceau cu un fel de milă și cu o oarecare simpatie. De parcă ar fi avut vreo boală. Nu neapărat fatală, cât de lungă durată.
Dario intra uneori pe rețelele sociale și mitralia tot ce prindea. Vorbea mereu în dodii academice și critica totul. Cu cât ajungea mai plin de el și frecventa mai des cercurile literare din Insule, cu atât numărul cititorilor lui scădea. Omul scria mediocru spre prost dar nimeni nu îi spunea în față. Era „un scriitor de talent” din Insule. Cei din micul lui anturaj îl felicitau zilnic și îl lăudau exagerat. Se obișnuiseră așa. Nici măcar nu îi mai citeau scrierile. Doar îl lăudau.
Devenise cu timpul atât de înfipt în aura lui de scriitor de talent încât uitase cu totul de interiorul său. De senzațiile vechi. De ceea ce orice om este cu adevărat, până la urmă. Toate senzațiile vechi i-au fost răscolite și au explodat la suprafață în momentul în care a simțit – la unul dintre party-urile alea de filologi plictisitori – un miros puternic de pudră Helena Rubinstein. Mirosul pudrei pe care o folosea maică-sa. Mirosul acela a ridicat în Dario întrebări, presimțiri, imagini în penumbră când răcoroase, când incendiare.
Se simțea prins într-o plasă de fluturi, pe drum spre insectar. Moartea lui mirosea a pudră Helena Rubinstein. Începând din acel moment Dario a început să își petreacă aproape tot timpul studiindu-și interiorul. Descoperea o mulțime de uși întredeschise. Intra și se găsea în camerele acelea din interiorul său trăind într-un timp paralel. Diferit de timpul din afara sa. De parcă trăia în visul altcuiva o viață diferită.
A început apoi să scrie tot mai mult. Zilnic. Frecventa tot mai rar vechiul grup. În cele din urmă a renunțat cu totul la oamenii aceia. Scrisul său devenea de o limpezime de cristal. Avea acum adierea vântului prin iarba înaltă când vara e pe sfârșit. Avea lumina de aur a toamnei, albul pur al zăpezilor pe crestele munților cei înalți, adierea florilor de cireși printre care primăvara își strecura parfumată razele ei de soare.
Se întâmpla ceva curios în același timp. Localnicii de pe Insule – deși nu citiseră nimic din noile scrieri ale lui Dario – au încetat să îi mai spună „Dario, cel care face pe scriitorul”. Era acum pentru ei Dario Scriitorul, fiul Ameliei din Favignana. Cât despre vechea lui lume plină cu mici cronicari, filologi, bătrâni ratați considerându-se nume foarte importante ale vremii și tineri care scriau toți cam la fel, prinși de agitația provincială a unei așa-zise boeme literare, după ce Dario a încetat să îi mai frecventeze au ajuns cu toții la concluzia că omul își pierduse talentul. Au hotărât tacit cu toții că Dario nu mai e „un scriitor de talent”.
Pe insula lui, aproape bătrân dar încă în putere, Dario era fericit. În sfârșit reușise să câștige respectul celor din jur. Devenise un scriitor! Edi privi cu atenție licărul din ochii prietenului său. Dădu din cap mulțumit și mai comandă o sticlă de Chassagne-Montrachet. În onoarea lui Dario, scriitorul de talent din Insulele Egadi!

Dana BANU   a debutat cu poezie în anul 1984 în revista Astra, trăiește la Paris, a publicat în nenumărate reviste și antologii din țară și din străinătate, a semnat volumele de poezie „Poezii din țara lui Elian”- 2007; „Cântecul samovarelor” – 2011; „și lumea cinema paradis” – 2013; „Luna și Îmblânzitoarea de oameni” – 2015; „Cartea singurătății” – 2017; „Insomnii orientale” – 2023; și volumele de proză scurtă: „Orașul părăsit,” – 2000;„ Ferestre” – 2021; „O după-amiază cu Miller și Kerouac și alte povestiri” – 2022…