În pictură, un pentimento înseamnă prezența sau apariția unor imagini, forme sau linii anterioare care au fost modificate și pictate. Este un procedeu care constă în corectura finală – în special în grafică – adusă proiectului inițial, prin acoperirea cu diverse mijloace a unor porțiuni socotite defectuos realizate.
- Tamara din Tbilisi
,,All monsters are human” scria pe una dintre paginile carnetului vechi al Tamarei. Un carnet cu coperte din satin albastru cobalt cu fluturi aurii, pe care fata îl primise în dar de ziua ei când a împlinit 13 ani. Tatăl său, Profesorul Shota, a găsit din întâmplare carnetul Tamarei deschis la pagina pe care era scrisă propoziția în engleză. Exact în acel moment o boare de vânt a intrat prin fereastra deschisă, învolburând țesătura subțire a perdelei. Profesorul a pus imediat carnetul jos, înfiorat de o un gând care îl va urmări apoi mulți ani.
A dus-o pe Tamara la psiholog. Era încredințat că fiica lui are o suferință ascunsă. Se purta cu ea exagerat de prevenitor și delicat. Profesorul Shota în adâncul lui cel mai ascuns lumii, acolo unde nici măcar el nu îndrăznea să privească decât rar și cu precauție, știa că nu o iubea pe fiica lui.Tamara semănă mult cu mama ei. Fata nu a apucat să o cunoască. Frumoasa Leila a murit la nașterea fiicei sale. Profesorul a crescut-o fără să îi refuze nimic. Însă adevărul lui cel ascuns devenea tot mai mare în interiorul său și ocupa tot mai mult loc.
Profesorul a răsuflat ușurat când Tamara s-a căsătorit cu un bărbat din Sighnaghi și a plecat să locuiască împreună cu el, acolo. Nu a mai căutat-o. Își trimiteau e-mail-uri de sărbători. Uneori vorbeau la telefon. Foarte rar. Cu timpul distanța dintre ei devenea tot mai mare. În cele din urma Tamara și soțul ei Zahar au ajuns să meargă la Tbilisi – făceau două ore cu mașina între cele două orașe – dar să nu mai treacă pe la Profesor. Zahar nu a insistat. A înțeles că relația dintre tată și fiică nu era una firească, de familie, de apropiere.
Tamara era fericită că scăpase din casa aceea în care copilărise. O casă a umbrelor. De la balconul ei din lemn dantelat, adolescenta Tamara privise zile și seri și anotimpuri la rând orașul în așteptarea momentului în care urma să plece de acolo. Urca uneori până sus la fortăreața Narikala aflată între grădinile botanice ale orașului și băile de sulf. Alteori trecea la pas pe străzile ușor decrepite și pline de praf ale orașului, traversa podurile futuriste sau urca în telecabina ce o ducea până pe dealul plin cu turle de biserici și ziduri ale vechii cetăți.
La fel ca orașul în care se născuse, Tamara era plină de contraste. O copilărie și o adolescență întreagă s-a considerat un monstru. Era sigură că ea își ucisese mama prin nașterea ei. De aceea a scris în carnetul cu coperte albastru cobalt și fluturi aurii ,,All monsters are human”. De aceea a crescut stând mai mult în umbră. Ascunzându-se de tatăl ei prin camerele casei lor vechi de pe strada Rustaveli.
Micile fericiri trăite de Tamara în copilăria și adolescența ei au fost date de orașul care o acceptase ca pe un copil al său. De aceea chiar și după ce s-a mutat în micul oraș al lui Zahar, continua să vină des și să își viziteze locul natal. Teatrul de păpuși Gabriadze era preferatul ei. Aflat chiar în mijlocul orașului vechi, construit prin 81, la fel ca turnul înclinat, de Rezo Gabriadze, arhitectul ce a folosit pentru cele două construcții ale sale părți din clădiri aflate în ruină, distruse după cutremur, abandonate. Tamara se gândea de multe ori la modul în care Gabriadze ridicase cele două clădiri, refolosind părți de clădiri distruse. Se gândea la asemănarea dintre arhitectul acela și Zahar al ei care o descoperise în perioada în care era la pământ, distrusă, înnegurată și nefericită în ciuda tinereții ei. Zahar a văzut în ea femeia și a iubit-o. Tamara iubită a devenit o femeie incandescentă, de o tulburătoare intensitate a sentimentelor. Tamara iubind s-a ridicat de la pământ și cerul Georgiei a devenit turcoz cu irizări aurii. O explozie de exuberanță, parfum și extaz.
Dacă lui Gabriadze i-au trebuit 30 de ani să termine construcția Teatrului, lui Zahar din Sighnaghi i-au trebuit 3 secunde să o descopere pe Tamara.
- Zahar și Tamara. Două umbre înalte pe cerul turcoaz al Georgiei
De sus, de pe coama dealului, Zahar privește spre Munții Caucaz în tăcere. Printre casele colorate și cafenelele ce stau înșirate în Sighnaghi, se strecoară diafană și arcadică, lumina vremurilor de început ale lui Zahar. Zahar privește cu ochii minții lumina aceea și surâde. Lumina îl înconjoară cu turbioane translucide în care plutesc precum niște foițe de aur în globuri din cristal, imagini în miniatură ale altor vremuri.
Zahar copil alergând pe micile străzi din Sighnaghi. Zahar adolescent în liceul-internat din Tbilisi. Zahar la facultate râzând împreună cu colegii săi. Zahar pe strada Rustaveli. Zahar în Cartierul Vechiului Tbilisi, privind la o vitrină în care niște bibelouri vechi dormeau pline de praf. Umbra Tamarei desenată deodată pe trotuar lângă a lui. Pentru toată viața umbrele lor împreună. A știut încă de atunci că vor rămâne unul lângă altul pentru totdeauna. Că vor lăsa în urmă Academia de Științe, Palatul Copiilor, Teatrul Național de Operă și Balet. Tbilisiul cel mare și plin de contraste.
Gălăgia și traficul de pe bulevardul Rustaveli i-au acoperit pe cei doi și a fost de parcă ar fi intrat deodată într-o altă lume. O lume doar a lor, în care nimic și nimeni din afară nu mai avea acces.
Au intrat într-o cafenea mică și colorată, cu acorduri suave de jazz coborând în valuri peste ei. Nici măcar nu au comandat nimic. A întrebat-o deodată dacă vrea să meargă cu el la Sighnaghi și să se căsătorească. Tamara nu a stat nici măcar o secundă pe gânduri. A fost imediat de acord.
Au mers apoi la casa ei de pe Rustaveli și l-a cunoscut pe Profesor. Un om posomorât care a ridicat din umeri și le-a spus că e viața lor și nu au decât să și-o facă praf cum și cât vor, el nu are niciun cuvânt de spus în povestea aceasta. Nu îl interesează. În timp ce Tamara își făcea bagajul, Profesorul l-a lăsat singur și a ieșit în micul balcon de lemn al casei, ca să fumeze o țigară.
Zahar privind de pe dealul din Sighnaghi Munții Caucaz. Umbra lui profilându-se pe cerul turcoaz. Lângă umbra lui, umbra Tamarei.
Dana BANU s-a născut la 16 martie 1970, a debutat cu poezie în anul 1984, în revista Astra, este poet, prozator, călător literar și scenarist; de-a lungul timpului a publicat sub acest nume în nenumărate reviste și antologii din țară și din străinătate, tot cu acest nume de autor a semnat volumele de poezie: Poezii din țara lui Elian, 2007; Cântecul samovarelor, 2011; și lumea cinema paradis, 2013; Luna și Îmblânzitoarea de oameni, 2015; Cartea singurătății, 2017; Insomnii orientale, 2023; precum și volumele de proză: Orașul părăsit, 2000; Ferestre, 2021; O după-amiază cu Miller și Kerouac și alte povestiri, 2022; Lumea exotică a Salmei Metivet, 2024…
Facebook
WhatsApp
TikTok
