,,Azi-mâine, se face ora să dăm atac la bastion./ Când mă voi întoarce, dacă mă voi întoarce,/ în contra fricii în loc să descântați cu păr de lup/ zăpada părului meu s-o topiți la chibrit.” – Constant Tonegaru, Plantația de cuie, din volumul cu același nume (1945)
În una dintre zilele de la sfârșitul lui februarie 1919 se năștea la Galați personajul principal al acestei mici însemnări. Scriitorul unei singure cărți publicate în timpul vieții sale. Constant Tonegaru. Cartea se numește ,,Plantații” și a apărut în 1945. Titlul inițial era ,,Plantația de cuie” dar cenzura a intervenit – de-a dreptul absurd – interzicându-l și obligând autorul să îl schimbe. În ´69 apare postum al doilea volum al poetului, datorită lui Barbu Cioculescu. Se numește ,,Steaua Venerei”. În 2003, la Vinea bucureșteană apare o ediție definitivă care poartă numele inițial propus de poet: ,,Plantația de cuie”.
Prieten apropiat al lui Dimitrie Stelaru – despre care am scris deja -, al lui Ion Caraion și Geo Dumitrescu, Constant Tonegaru moare la doar 33 de ani. Se poate spune de fapt că a fost ucis. A fost arestat și judecat ca făcând parte dintre luptătorii din rezistența anticomunistă și condamnat la doi ani și jumătate de închisoare la Aiud. În condițiile inumane din pușcăria aceea, va face o boală de plămâni care îl va răpune la scurt timp după eliberare. În timp ce generații de scriitori turnători, spirite ancilare, înregimentați ideologic, s-au aplecat în fața mai marilor politici ai vremii lor, au făcut sluj și carieră literară de-a lungul timpului și a unei istorii sângeroase, scriitori precum Constant Tonegaru au trăit și au murit în chinuri și anonimat. Numele lor sunt aproape uitate. Nu sunt amintite nici măcar de autorii – nu puțini la număr – care s-au inspirat fățiș din operele lor.
Astăzi nu se prea mai vorbește despre Constant Tonegaru și despre cei ca el. Înregimentații ideologic continuă să ocupe scenele literare ale micuței mele patrii. Se mișcă politic și ideologic după cum bate vântul. Pentru un succes de conjunctură. Situația scriitorilor în România este dezastruoasă și mulți sunt nevoiți să fac tot felul de compromisuri pentru a fi publicați. Oameni precum Constant Tonegaru au fost pur și simplu decimați înainte să își poată scrie întreaga operă. Mulți dintre ei au fost turnați chiar de către camarazii lor scriitori, bine integrați în sistemul literar oficial. Frica de tortură. Lichelismul. Carierismul rapace. Un sistem putred până în măduva oaselor. Un sistemul care a născut monștrii și s-a perpetuat până în prezent. În el, la loc de cinste: corupția, găștile, pupincurismul, limbajul de lemn, sinecurismul, clanurile de familie, scriitorii „unici”, menținerea în sărăcie și marginalizarea autorilor neînregimentați, prezentarea României în Occident ca pe o țară de ciobani mioritici: opinci, mămăligi, muzică folk, ii, ceapă și slănină.
Aceleași nume – foarte puține de altfel – reprezintă România în exterior. În interior nu mai bate nimeni covorul. E prea mult praf aruncat în ochii cititorilor care ajung să întoarcă plictisiți spatele literaturii române contemporane. Nu există o protecție socială adecvată pentru scriitori. Nici vorbă de aziluri pentru scriitorii bătrâni, bolnavi și săraci deși se știe bine că foarte mulți dintre ei suferă de bolile specifice profesiei: sărăcie, alcoolism, tot felul de adicții care le distrug sănătatea, singurătate.
În plin an 2025 în România sunt încă batjocoriți și luați în derâdere autorii care practică self publishing-ul. Cei care publică în tiraje mici. Cei care trimit mai multor edituri deodată manuscrise. Cei care scriu fantasy, s.f. sau policiere. Acestea fiind considerate încă și astăzi genuri minore. Cum să aștepți respect din afară câtă vreme din interior nu îl primești?! Sinecuriști au fost, sinecuriști vor fi întotdeauna! Mulți fac compromisuri pentru că nu au încotro. Dacă nu se înregimentează, li se închid ușile în nas. Sunt trecuți pe liste negre. Nu mai pot publica. Foarte mulți tac și acceptă pentru că dacă vorbesc sunt considerați frustrați și proști. Sunt excluși sau marginalizați. Foarte puțini își păstrează libertatea de a vorbi tare și răspicat. Le este teamă. Tăcerea bântuie pe plantațiile literare din Ro, de zeci de ani. Încă din perioada lui Constant Tonegaru.
O mulțime de scriitori au ajuns să creadă că a scrie înseamnă doar glorie și atât. Numele tău pe toate gardurile, vânzări de zeci de mii de cărți, turnee și autografe. Nu mai găsesc un alt sens al scrisului iar asta se vede în scrierile lor. Ajung astfel să fie mai preocupați să își facă publicitate decât să își scrie cărțile. Îi vezi dând interviuri de parcă ar fi toți niște vedete. Când le deschizi cărțile, adormi. Ori eternul mizerabilism, ori metafore grosiere și diabetice. „Cititori profesioniști” care nu știu lega două propoziții coerente. Din „mișto” și „ok” nu ies. Circurile și scandalurile între scriitori se desfășoară ca la ușa cortului, în ochii publicului care e insultat, batjocorit și luat de prost pe față. Autorii se privesc între ei cu aroganță sau se laudă exagerat unul pe altul. Scrii despre mine, scriu despre tine. La schimb. Alooo, băieți, se vede!
Camaraderie literară?! Palavre! Doar între vecini, rude, amanți etc. Scriitorii din prim plan? Copilul lui X. Nevasta sau bărbatul lui Y. Amanta lui C. Nepotul lui B.
Să lăsăm însă în urmă prezentul pentru a intra în trecut. Și unde poți face asta mai bine decât în scris?! Vom intra acum în viața celui care a fost poetul Constant Tonegaru. Nu sunt filolog de formație și nici nu mi-am dorit vreodată să devin deci departe de mine gândul de a face vreo analiză literară operei sale. Nu e treaba mea. Cum spuneam, Constant s-a născut la Galați. Tatăl său a fost ofițer de marină. Personaj principal într-o dramă pasională: după divorțul de mama lui Constant, îl împușcă pe iubitul femeii. Ofițerul avea și veleități de poet. De altfel a și publicat la editura ,,Tipografia Mathilde C. Gheorghiu” din Piatra Neamț, un volumaș de versuri numit ,,Pe apă”. Cărticica figura în colecția ,,Autori celebri”. Iată câteva din versurile cărții: ,,La Iaffa și la Beyrut/ Sunt mari grădini de flori/ Și mandarini care rodesc/ Pe an de două ori.”.
Un tip pe nume Fuchs cânta în epocă și o romanță pe versurile marinarului tată al lui Constant. Le preiau de la Barbu Cioculescu, din prefața pe care acesta a scris-o la volumul lui Constant Tonegaru: ,,Steaua Venerii” din 1969, apărut la Editura pentru Literatură. Aveți legătura: ,,Primul fruct de primăvară/ De care de mult mi-e dor/ E cireașa de culoarea/ Roșului triumfător.” Pam-pam!
Mama poetului Constant era o femeie frumoasă, educată la pension. Complet nepregătită pentru o viață trăită în lipsuri. Cei care l-au cunoscut pe poet spun că semăna cu ea. Înalt, cu trăsături frumoase. Tatăl său l-a luat cu el în excursii prin Turcia, Grecia și Egipt. Școala generală a terminat-o la Brăila. Merge apoi la liceul Sf. Sava din București. Avea 17 ani când începe să publice într-o revistă a lui Iorga. Tipul care a spus despre Panait (Istrati) al meu că scrie ca un hamal în port. Scuzați, domnu´ Iorga, nu pot fi toți scriitorii filologi din aceia cu praf pe mânecuțe. Hmmm! După ce tatăl său este închis, Constant se vede pus în situația de a fi nevoit să își întrețină mama. Se angajează funcționar la Căile Ferate. Adolescent și funcționar. Nu trebuie să spun mai mult. Toți înțelegem. De la Căile Ferate se mută cu jobul la Poștă. Cum ar veni: tot un drac. În 42 își publică primul poem, într-o revistă din Brăila. Se împrietenește cu Stelaru și Cioculescu. Vladimir Streinu se apropie mult de el. Îl ajută și îl apreciază. Intră în grupul format din Stelaru, Caraion și Geo Dumitrescu. Băieții se ridică împotriva dictaturii lui Antonescu, împotriva fascismului și militarismului. Se strâng toți la revista Albatros pe care Antonescu o interzice.
După 23 august ´44, alături de Stelaru, frecventează boema din zona restaurantelor Gării de Nord. Constant e genul de boem care nu se vede inclus în nicio pătrățică a societății. Nu e însă neapărat un vagabond boem. Se împrietenește cu studenții de la Arte. Ăștia au fost dintotdeauna boemi simpatici, prieteni de nădejde, băutori destoinici. Pictorii tot pictori! Între timp istoria, ca de obicei, se precipită. România este ocupată de URSS. Tânărul Constant, alături de Chihaia și Iordan Chimet, înființează Asociația Mihai Eminescu. Prin această asociație se oferă sprijin luptătorilor anticomuniști din munți și intelectualilor anticomuniști marginalizați. De mare ajutor le-a fost și secretarul Nunțiaturii Papale din România. Tonegaru publică ,,Plantații” și îi dedică volumul mentorului său Vladimir Streinu. În primăvara lui 49 este arestat de Securitate. Începutul sfârșitului.
Spuneam zilele trecute că lumea aceasta ar fi fost distrusă fără artă. Decimată de războaie și ignoranță. Un exemplu de ignoranță: în timp ce îi percheziționau mansarda, cei de la Securitate au găsit o foaie de hârtie pe care era schițată o poezie care se numea ,,Pistolul lui Werther”. Dobitocii l-au bătut pe Constant până la sânge, cerându-i să le predea pistolul. Ajunge la Bistrița, într-un lot de 75 de partizani care sunt bătuți, torturați și obligați să spună că aparțin Gărzii Albe, o organizație ce avea ca scop readucerea în țară a Regelui Mihai. Constant Tonegaru e închis într-o celulă friguroasă unde doarme pe un pat îngust de ciment. Se îmbolnăvește. Opt luni de zile a stat în celula aceea fără să fie judecat. Fapt care încalcă orice lege. Asociația Eminescu a fost considerată un grup de sabotori care slujeau Vaticanul și puterile străine. Constant Tonegaru a rezistat eroic anchetelor sângeroase. Datorită tăcerii lui, Chihaia și Chimet au scăpat cu viață.
În iarna lui 49 este judecat la Cluj și condamnat la doi ani de pușcărie. Toți au spus că era o pedeapsă ușoară pentru acele vremuri. A ajuns la Aiud, alături de floarea românilor din acea vreme, de elita intelectualilor, de tot ce avea patria mai bun ca oameni. Dacă este să caut o explicație pentru halul în care a ajuns țara mea acum, încep din acele momente. Atunci valorile s-au inversat. A fost victoria mârlăniei, a ignoranței și a urii. La Aiud, în închisoare, starea sănătății poetului Constant Tonegaru se deteriorează într-un ritm rapid. L-au eliberat după doi ani fără să îi prelungească pedeapsa așa cum făceau de obicei cu toți. Cât să moară afară, nu la ei în pușcărie. Mama sa îl vizita la închisoare. Îl vedea bolnav, bătut, torturat. Câte astfel de mame, soții, fiice și surori au trecut prin curtea aceea terifiantă a închisorii spre camerele de vorbitor! Nimeni nu le-a șters lacrimile de pe față. Istoria nu le-a răzbunat.
Poetul Constant Tonegaru este înmormântat la cimitirul Sfânta Vineri din București. Primăriei i-au luat 5 zile să trimită un sicriu pentru ca să fie înmormântat în el. În acele cinci zile trupul lui Constant a fost ținut în casă și s-a descompus acolo. Aceasta a fost viața unui mare poet cvasinecunoscut publicului român larg. Dacă ai ajuns din întâmplare să citești mica mea însemnare, tinere sau omule care nu ai auzit până acum de Constant Tonegaru, nu uita și nu lăsa niciodată ca vremurile acelea să se mai repete în România! Caută și citește cartea poetului Constant Tonegaru. Măcar atât.
Dana BANU s-a născut la 16 martie 1970, a debutat cu poezie în anul 1984, în revista Astra, este poet, prozator, călător literar și scenarist; de-a lungul timpului a publicat sub acest nume în nenumărate reviste și antologii din țară și din străinătate, tot cu acest nume de autor a semnat volumele de poezie: Poezii din țara lui Elian, 2007; Cântecul samovarelor, 2011; și lumea cinema paradis, 2013; Luna și Îmblânzitoarea de oameni, 2015; Cartea singurătății, 2017; Insomnii orientale, 2023; precum și volumele de proză: Orașul părăsit, 2000; Ferestre, 2021; O după-amiază cu Miller și Kerouac și alte povestiri, 2022; Lumea exotică a Salmei Metivet, 2024…
Facebook
WhatsApp
TikTok
