- Paul Cézanne și Émile Zola. Copilăria și adolescența lor deloc romanțată
În 1956, la Librairie Hachette din Paris, lui Henri Perruchot îi apare cartea Viața lui Cézanne. Încă de la primele pagini, din „Cuvântul autorului”, Perruchot ține să ne asigure că nu este vorba despre o biografie romanțată. Fapt care mă încântă și încep să citesc cu sete, nu înainte de a-mi programa și o vizionare de film: Cézanne et moi, un biopic din 2016, cu Guillaume Canet.
Am început să scriu acest material în timp ce citeam cartea lui Perruchot. Pornesc deci pe urmele lui Paul și Émile, așa cum i-am descoperit în cartea lui Henri. Toți cei care vorbesc despre Paul au desene diferite despre el, care nu seamănă între ele. Despre taică-su, Paul notează: ,,Tatăl meu a fost un om de geniu; mi-a lăsat un venit de 25.000 de franci.”
La Aix en Provence, în 1839, într-o iarnă de început de an, se naște Paul Cézanne. În perioada aceea erau prin zonă cam 700 de familii. Aristocrația este plină de ifose, pitită prin palatele ei. În fiecare duminică litiera marchizei de La Garde trece aproape ireal prin oraș. De ce spun aproape ireal? Pentru că în interior sunt și eu, gata să descopăr și să vă scriu despre locul unde s-a născut Paul. Și uite deci cum trec eu liniștită prin secolul XIX, stând pitită în litiera marchizei de La Garde, care să zicem că a ațipit convinsă că nu mai este nimeni în litieră, lângă ea. Suntem purtate de cioclii orașului pe care marchiza i-a costumat în litieri pentru că nu erau alții care să accepte un asemenea job. Dăm cu ochii și de François Zola care de vreo 4 ani lucrează la un canal. Vrea să scape zona de lipsa de apă. Îi fac un semn mic cu mâna apoi privesc spre lucrătorii de la calea ferată ce leagă Aix-ul de Marsilia.
Micul oraș avea în acea perioadă câteva făbricuțe, printre care una de bomboane și una de turte de migdale. Foarte important fapt, de-a dreptul istoric! Îl notez conștiincioasă în această însemnare. Suntem pe Strada Mare. Litierii-cioclii tropăie înainte. Castanii salută. Eu flutur mâna precum o regină, spre ei. Brusc mi se comunică de către domnul Perruchot că înaintea castanilor existau niște ulmi seculari dar au fost tăiați pentru că de crengile lor imense au fost spânzurați la Revoluție câțiva nobili. Bag capul în litieră, îmi trag pălăria mai tare peste urechi și mă fac și mai imaginară. Și mai nevăzută.
Deodată se apropie de litieră un tip oarecare. Harști! M-a văzut! Mă întreabă plin de politețe cu cât îmi vând peruca. Harști! Nu port perucă. E părul meu. Omul fuge înainte să mă dau jos din litieră și să îl iau de guler. Aflu apoi că este din neamul Cezanne. Cică toți cei vechi ai lui au fost peruchieri și croitori. Înseamnă că ne apropiem de Paul. Pornim mai departe!
Tatăl lui Paul a fost multă vreme ucenic pălărier la Paris. Dacă știam, rămâneam la Paris. Nu mă deplasam cu litiera marchizei de La Garde până aici. Oftez ușurată când aflu că până la urmă a părăsit Parisul pentru Aix. Deci suntem pe drumul cel bun. Ba chiar Providența îmi dă un ghiont și mă trezesc aruncată afară din litieră, pe Strada Mare, unde Domnul Tata lui Paul împreună cu un tip pe nume Martin și încă unul pe nume Coupin au deschis o prăvălie de pălării numită subtil: „Casa Martin, Coupin şi Cezanne”. Omul face mulți bani. De altfel era obsedat de avere. La 40 de ani s-a încurcat cu o tipă de 24. Fata unui meșter de scaune al cărui frate lucra ca slujbaș la el în atelier. Fata se numea Anne și îl va naște pe Paul. Tatăl lui Paul, pălărierul, o va lua de nevastă. Nu pe loc – să nu i se urce la cap – ci după vreo 3 ani.
În sfârșit, mă ridic din colbul drumului, în care m-a împins Providența. Mă uit în sus și în jos pe Strada Mare, și dau peste un copil care se joacă în fața prăvăliei de pălării a tatălui său.
– Ce faci, mă Paule, te uiți la cercurile de lumină pe care le lasă soarele pe stradă? îl întreb eu. O mână nevăzută mă trage repede deoparte. Pana de la pălărie îmi flutură. Pic în nas și scriu mai departe. Văd niște tipi care stau la mese afară, beau vin de Palette și joacă plini da patimă, cărți. Anne cea oacheșă și zveltă iese să se uite după puștiul ei, Paul.
Paul crește în Provence. Un copil obraznic și neastâmpărat. Genul care se dă cu capul de pereți și nu renunță niciodată când vrea ceva. Începe să deseneze pe ziduri, cu cărbune. Crește și intră la școală unde se transformă într-un elev silitor și un camarad bun pentru colegii săi clasă. Hoinărește toată ziua pe străduțele liniștite din Provence. Devine unul dintre copiii visători și tăcuți, interiorizați, ai lumii. Tatăl lui Paul devine din ce în ce mai bogat. Și mai zgârcit. Își trimite fiul la un internat ca să scape de el. Paul devine un puber hipersensibil și timid. În același timp, începe să aibă multe ieșiri ciudate. În internat începe să ia primele lecții de desen de la un călugăr spaniol. Timpul trece, Paul intră la Colegiul Bourbon, alături de alți tineri mai înstăriți ai zonei. Are deja 13 ani. Îl vedem închis în liceul-închisoare, îmbrăcat în uniforma lui albastră de postav, cu vipușcă roșie la pantalon și la guler cu frunze aurii, brodate. Băiatului se pare că îi place să învețe. Se aruncă în studiu febril iar timiditatea lui începe din nou să iasă la suprafață.
Tot atunci, în același liceu, cu aceeași uniformă, dăm peste Émile, fiul inginerului Zola, care se ocupa cu canalizarea zonei și pe care l-am întâlnit deja, la începutul însemnării. Emile este hărțuit neîncetat de ceilalți. E miop și există o diferență de vârstă de doi ani între el și băieții din clasa lui. E extrem de rușinos. Mama și bunica lui îl vizitează zilnic. Copiii râd de el din cauza asta. Nici măcar nu e din Aix. Toate se întorc împotriva lui. Cireașa de pe tort: e și sărac. Micul Zola locuiește la marginea orașului, printre hoți, țigani și vagabonzi. De fapt ai lui se mută dintr-o chirie în alta mereu, căutând o chirie mai ieftină. Tatăl îi murise cu 5 ani în urmă. Creditorii le hăituiau pe maică-sa și bunică-sa. De parcă toate acestea nu ar fi fost de ajuns, este mereu bătut și batjocorit de colegii lui de școală.
Paul îi ia apărarea lui Émile. Acesta, drept mulțumire, îi va aduce a doua zi un coș cu mere. Devin nedespărțiți. Émile se apucă să scrie în perioada aceea chiar și un roman istoric, după modelul Istoriei cruciadelor a lui Michaud. În lungile lor pauze de la școală, Émile îi povestește lui Paul despre tatăl pe care l-a pierdut. Fiu al unui venețian și al unei grecoaice din Corfu, un călător înverșunat care străbătuse toată Europa și ajunsese până și în Africa. Plutonier la Modano. Inginer de cadastru în Austria. Locotenent în Legiunea Străină. Acesta e momentul în care îl vedem pe tatăl lui Émile traversând pe deasupra cerului provensal într-un zeppelin cu ataș, aruncând asupra celor doi tineri confetti și mici bule translucide cu irizații de curcubeu. Dispare repede ca să nu prelungească inutil însemnarea. Cei doi sunt de nedespărțit. Paul încasează o grămadă de pietre când merge în vizită la Emil, în micul său cartier de vagabonzi. Cei cu bani, din centru, nu sunt bine văzuți prin mahalaua lui Émile.
În vacanțele de vară alergau împreună pe malul Arcului, printre livezi. Ascultau cântecul greierilor printre pini. Aici se aude un scârțâit de chitară dezacordată. Textul se romanțează și începe să contrazică ideea că nu ar fi vorba despre o biografie romanțată. Că nu mă pot abține.
Fabuloase vacanțele celor doi! Între timp Zola primește o bursă de studiu. Ceea ce este de-a dreputul apă vie, aur curat – mai încet cu comparațiile romanțioase! – pentru că familia lui era într-o situație dezastruoasă. Cei doi fac o mulțime de drumeții împreună. Urcă pe dealuri. Învață împreună pe de rost poezii. Se scaldă în râul Arc. O viață liberă și sănătoasă. Mai au un prieten care îi însoțește, un tip pe nume Baille. Uneori stau toți trei acasă la Baille, în pod, printre obiecte vechi. Citesc, fac experiențe chimice, compun poezii.
Paul are deja 17 ani, Émile are 15. Vor să își facă o fanfară. Paul începe să cânte la trompeta a doua cu piston și Zola la clarinet. Cu mica lor fanfară ajung să fie cunoscuți în toată zona. Întâmpină celebritățile care se întorc de la Paris cu Legiunea de onoare. Cântă la pelerinaje, când sfinții care aduc ploaia și sfintele fecioare care vindecă holera sunt purtați în alaiuri pe străzi. Pentru „prestația” lor la aceste procesiuni sunt plătiți în prăjituri. Bună afacere de ambele părți! Încep să se uite după fete. Merg uneori noaptea sub fereastra unora dintre ele și încep să le cânte. Hmm! Bine, tac, scriu mai departe! La școală obțin rezultate excelente. Iau premii la toate materiile. Bietul Cezanne însă, doar la desen nu reușește să obțină vreo distincție.
În vacanțe se trezeau unii pe alții încă de la ora 4 a dimineții ca să pornească în drumeții pe munți și dealuri. Dormeau uneori prin peșteri, pe paturi de levănțică, cimbru și alte ierburi.
Adolescenții iubeau însă, mai presus decât orice, poezia. Femeile sunt izgonite din imaginarul lor, din timiditate. Sunt considerate niște ființe străine și reci. Intangibile. Recitesc mereu amândoi și declamă, până la paroxism, din versurile lui de Musset. Adolescența celor doi începe să ia sfârșit. Despre tinerețea lor, în însemnarea viitoare.
- Paul Cézanne și Émile Zola. Tinerețea, maturitatea și despărțirea celor doi
Paul intră la o școală gratuită de desen, ținută în Aix de curatorul muzeului din zonă. Un tip la vreo 50 de ani – are vârsta mea, deci putem spune că e foarte tânăr, ha! -, foarte strict, cu aere scorțos-academice. Omul picta în general portrete: fețe bisericești, infanți, generali. Primea tot felul de comenzi de la ministere. De aceea umbla cu nasul pe sus, convins că era un tip foarte important. Nu era. Știu mulți care, chiar și în zilele noastre, au căzut în capcana aceasta. În cazul artiștilor aroganța ascunde aproape întotdeauna mediocritatea, prostia și ratarea.
În acest timp, familia lui Zola decade tot mai mult. Ajung într-o stare de sărăcie deplorabilă. Au mai multe datorii decât mobilă prin chiriile lor provizorii. Bunica lui Émile moare. Maică-sa merge la Paris să ceară ajutor rudelor. Zola rămâne cu bunicul său. Prietenia dintre Paul și Émile este mai puternică decât oricând. Cel puțin astfel consemnează cei care se ocupă de biografia comună a celor doi. În vacanțele lor împreună, fac lungi excursii pe dealurile și munții din jur. Recită amândoi din Musset și Paul desenează după peisaj. Apoi Zola este nevoit să se mute definitiv la Paris. Prietenii se vor despărți un timp. Nu le-a fost deloc ușor. Formau totuși o echipă bună.
Paul se pregătește pentru bacalaureatul în științe și litere pe care urmează să îl dea la sfârșitul anului. Cei doi încep o lungă corespondență în scris. Paul se îndrăgostește de o tipă. Exact asta îi mai lipsea! Timid din fire, îi este peste putință să se apropie de fată. Émile primește o bursă de studiu la un liceu din Paris. Precum Paul, este și el întristat și se simte singur și rupt de prietenul său. Intră intern la liceul Saint-Louis. Parisul i se pare plumburiu și neprimitor. Colegii lui din Paris își bat joc de el, la fel cum își băteau joc și cei din Aix. Doar că la Paris era singur. Fără protecția și prietenia lui Paul. Ambii prieteni – unul la Aix, celălalt la Paris – încep să manifeste dezinteres pentru școală și pentru tot ce se întâmplă în jurul lor. Devin triști și apatici. Așteaptă vacanța mare când se vor reîntâlni în Aix și vor înota din nou în Arc. Va fi însă ultima vacanță a copilăriei și adolescenței. Cei doi se vor maturiza.
Paul își ia bacalaureatul apoi este nevoit să se conformeze dorinței tatălui său și se înscrie la Drept. Scrie lungi distihuri despre soarta nefavorabilă pe care o are. I le trimite lui Zola. Acesta e bolnav de friguri. Febră tifoidă și sărăcie. O combinație cruntă. 6 săptămâni de chinuri la pat. Boala îl lasă cu urme oribile. Paul nu știe despre acest lucru. Află întâmplător de la o cunoștință comună. Cezanne își duce viața între Drept și Școala de Desen. Pare plictisit de tot și de toate. Eterna blazare a celor cu prea mulți bani. Nu înțelege tragedia prin care trece Zola. Își face noi prieteni la Școala de Desen. Nu are probleme cu banii.
Averea pălărierului – tatăl lui Paul devenit și cămătar între timp – crește pe zi ce trece. El cumpără o nouă casă, la un kilometru și jumătate de Aix. Este de fapt fostul conac al guvernatorului Florenței. Jas de Bouffan / Casa vânturilor. Conacul e într-un decor de vis. În mijlocul unui parc uriaș, cu havuz, lei și delfini din piatră. Înconjurat de vreo 15 hectare de livezi și viță-de-vie. Cu o mulțime de atenanse ce formează ferma moșiei, aflate la umbra unor duzi simpatici. Conacul devine casa de vară a familiei lui Paul. Acestuia i se pare ceva natural. Nici măcar nu îi scrie lui Émile despre noua achiziție a familiei.
În timp ce Émile se zbate într-o sărăcie lucie, Paul are mult mai mult decât îi trebuie, fără să prețuiască. Este îndrăgostit de Justine, o tânără croitoreasă. Din păcate nici măcar nu începe o relație cu ea. Tipa era încurcată cu un prieten al lui. Corespondența dintre cei doi prieteni cuprinde strict discuții despre artă și despre poezie. Generalități. Prea puține detalii despre viața lor de zi cu zi. Asta mă face să mă întreb ce fel de prieteni erau, totuși. Oare mulțimea de gură-cască din jurul aurei lor postume nu au exagerat cumva? Precum în dragoste, în prietenie este nevoie de doi oameni (cel puțin). Adevărata prietenie nu se termină decât odată cu moartea. Dacă se termină înainte, înseamnă că nu a fost de fapt prietenie. La fel ca în adevărata dragoste.
Sfătuit de Zola, în 1861 Cézanne își înfruntă familia și ia drumul Parisului pentru a se înscrie la Arte. Bancherul zgârcit de taică-su se enervează și îl lasă să trăiască doar cu fix 125 de franci pe lună. La limită. Paul merge în fiecare dimineață la Charles Suisse, unde ia ore pregătitoare de desen. Frecventează asiduu muzeele pariziene. Din păcate însă, nu va trece examenul la Academia de Arte Frumoase. Paul se împrietenește cu Pissaro care îl sfătuiește să picteze în aer liber. Intră printre avangardiști și expune la Salonul Refuzaților. La Salonul oficial lucrările îi sunt respinse frecvent.
Din 1861 până în 1870, un văl negru acoperă lucrările lui Cezanne. Anii aceia au însemnat o perioadă mai degrabă expresionistă, pentru pictura lui Paul. Critica vremii spune despre lucrările lui că sunt ridicole. Reușește să expună până la urmă alături de impresioniști. Iese din perioada neagră, grație Hortensei, o femeie care îi va sta alături 20 de ani. Se va și căsători de altfel cu ea, renunțând însă cele din urmă, peste ani, la viața de familie.
Trec pe repede-înainte – că devine însemnarea prea lungă -, la momentul în care Zola și Cezanne se despart.Emile îi trimite pictorului romanul L’œuvre / Opera. Claude Lentier, personajul principal, e inspirat de imaginea și viața prietenului său. Un pictor ratat care vrea să se sinucidă. Paul se recunoaște în Claude Lentier. Ultima scrisoare dintre cei doi artiști este datată în aprilie 1886 când pictorul își descoperă cu stupoare viața povestită – și parodiată pe alocuri -, de cel mai bun prieten al său. Urmează 16 ani de tăcere. Cei doi nu își vor mai vorbi. După 16 ani, lui Cézanne i se anunță moartea lui Zola. Se încuie în camera sa din Aix și nu vrea să vadă pe nimeni. Grădinarul aude de afară hohotele de plâns ale pictorului. Anii care vor urma îl vor găsi mereu călătorind singur prin lume.
Astfel s-a încheiat o prietenie pe care posteritatea o consideră puternică, date fiind personalitățile uriașe ale celor doi. Rămâne totuși un semn de întrebare pentru mine. Oare chiar erau mari prieteni? Prietenii se caută unul pe celălalt. Se întreabă de sănătate. Își vorbesc. Nu sunt resentimentari. Se acceptă unii pe alții așa cum sunt. Să treacă ani de zile fără să cauți un om nu înseamnă deloc că îi ești prieten. Ba dimpotrivă. Sau cine știe?
Dana BANU s-a născut la 16 martie 1970, a debutat cu poezie în anul 1984, în revista Astra, este poet, prozator, călător literar și scenarist; de-a lungul timpului a publicat sub acest nume în nenumărate reviste și antologii din țară și din străinătate, tot cu acest nume de autor a semnat volumele de poezie: Poezii din țara lui Elian, 2007; Cântecul samovarelor, 2011; și lumea cinema paradis, 2013; Luna și Îmblânzitoarea de oameni, 2015; Cartea singurătății, 2017; Insomnii orientale, 2023; precum și volumele de proză: Orașul părăsit, 2000; Ferestre, 2021; O după-amiază cu Miller și Kerouac și alte povestiri, 2022; Lumea exotică a Salmei Metivet, 2024…
Facebook
WhatsApp
TikTok
