Boxul seamănă cu scrisul. Mulți intră în el. Puțini rămân cu adevărat și rezistă. De exemplu, Papa Hem/Hemingway: pe la 14 ani, când era în gimnaziu la Chicago, împingea ușa unei săli de box din oraș pentru prima dată. Primul meci îl are cu Young A’Hearn, un tip dubios care îi sparge nasul și îl aruncă la podea. O poveste încurcată. Legată de niște taxe de intrare. Omul îi bătea pe toți cei nou-veniți. Voia să îi facă să renunțe. Să nu mai vină a doua oară. A doua zi Hem apare din nou. Cu nasul bandajat dar apare.
Cea mai mare lecție de scris am învățat-o de la Papa Hem Boxerul! Când era la Paris – prin anii 20 ai secolului trecut – spunea că vrea să scrie măcar o propoziție adevărată. Că scrisul este o poveste despre transpirație, răni și sânge. Că scrii în picioare. Nimeni nu poate juca 10 runde, așezat în fund. Asta stă scris de peste 35 de ani, cu litere uriașe, invizibile pentru alții, pe orice masă la care scriu.
Papa Hem a lovit de multe ori dar a știut să și primească lovituri. Pe proprietatea lui de la Key West și-a construit un ring de box. Uneori renunța la mănuși și își punea papion, intra în ring să arbitreze.
Multe am mai învățat de la Papa Hem! M-a învățat înainte de toate să scriu de parcă aș lupta într-un ring. Cine sunt adversarii? Fuga după gloria de moment care îți ia din timpul necesar scrisului și te face un rob al show-urilor prostești și trecătoare, nevoia de aplauze, lenea, oboseala, timpul.
Am învățat de la el să mă pregătesc zilnic. Să nu renunț. Să păstrez fair play-ul. Să cad inteligent și să mă ridic de 10 ori mai puternică. Să mă arunc în scris ca un nebun. De altfel ăsta era și stilul lui de a boxa. Ieșea din colțul său brusc, precum un nebun. Părea de neoprit. Înainta în orb. Nu era un profesionist. Rămânea un scriitor până și când boxa. Deși el spunea invers. Că scrisul lui nu înseamnă nimic. Că boxul este totul.
Jack Dempsey, poreclit Kid Blackie sau The Manassa Mauler, un mare boxer profesionist al anilor 20, din Paris, despre ale cărui lovituri în ring se spunea că sunt ca lovitura de autobuz. Campion la categoria grea, un luptător agresiv cu atac exploziv. A refuzat să îl rănească pe Papa Hem. Ar fi putut să îl pună la pământ dintr-o singură lovitură dar îi respecta nebunia aia care era uluitoare la vedere. Cred și că omul și-a dat seama că Papa Hem nu era un profesionist deci lupta ar fi fost inegală. Hem a crezut până la sfârșit că este un boxer adevărat. Nu era, după regulile lumii. Dar faptul că a crezut în sportul ăla l-a făcut să scrie demențial.
Nu poți crea și scrie dumnezeiește dacă ești un amărât de conformist care așază totul pe culori și pune etichete. De stânga, de dreapta, femeie, bărbat. Precum fac bătrânii cu batistele din mătase. Parfumate și călcate ușor, așteptând vreo duminică, să fie puse la buzunarul sacoului.
Hem era un bărbat și un scriitor „cu multe pălării”. Era un iubitor de femei, de alcool tare – este cel care a creat cocktail-ul „Moartea de după-amiază”, un amestec de șampanie cu absint – îi plăceau pisicile dubioase, vânătoarea, luptele cu tauri, era un pescar premiat, și câte și mai câte. Un macho inteligent. Specie rară. Bărbatul-parfum. La crème de la crème.
Hemingway a scăpat dintr-o mulțime de accidente. A supraviețuit multor boli. Sfârșitul și l-a ales singur. Papa Hem nu ducea o viață sportivă deși boxul este un sport. Stilul lui de luptă se potrivea mai mult barurilor și străzii decât ringului. Era orbit însă de încrederea în el însuși.
Luptele de stradă sunt departe de boxul ”științific”. Hem era însă renumit pentru ele. În ani 20, Joyce, beat mort, intra în certuri pe străzi cu tot felul de dubioși uriași apoi îl chema pe Hem să îi bată.
Papa Hem era puternic și agresiv dar stângaci în ring. Nu știa să se acopere. Devenea rapid o țintă deschisă. A fost învins mai mereu dar nu a renunțat niciodată. Era atât de sigur că boxul este pentru el încât insista să se lupte cu boxerii profesioniști de parcă ar fi fost unul dintre ei. Cred că pe mulți îi enerva dar cred și că mulți îi respectau tenacitatea și încrederea.
Hipermasculinitatea lui Papa Hem nu i-a adus prea multe beneficii în viața de toate zilele. Sau poate a fost fericit pentru scurt timp și des. E și acesta un mod de a trăi. A știut însă să își folosească masculinitatea debordantă în scris, ca nimeni altul.
Dana BANU s-a născut la 16 martie 1970, a debutat cu poezie în anul 1984, în revista Astra, este poet, prozator, călător literar și scenarist; de-a lungul timpului a publicat sub acest nume în nenumărate reviste și antologii din țară și din străinătate, tot cu acest nume de autor a semnat volumele de poezie: Poezii din țara lui Elian, 2007; Cântecul samovarelor, 2011; și lumea cinema paradis, 2013; Luna și Îmblânzitoarea de oameni, 2015; Cartea singurătății, 2017; Insomnii orientale, 2023; precum și volumele de proză: Orașul părăsit, 2000; Ferestre, 2021; O după-amiază cu Miller și Kerouac și alte povestiri, 2022; Lumea exotică a Salmei Metivet, 2024…
Facebook
WhatsApp
TikTok
