Marjorie Dupont întâlnindu-l pe Alain în gara Saint-Lazare
Precum cașmirul era Marjorie. Precum mătasea. Avea acea mângâiere pe care țesăturile fine o dau pielii, înfiorând omul care le poartă. Elegantă în orice s-ar fi îmbrăcat. Un anume rafinament floral, de parfum pudrat. Marjorie aducea aminte ea însăși de o floare. Ochi de violete, umbriți de gene lungi care făceau trecătorii întâlniți pe stradă să se oprească amețiți și tulburați din drum, privind-o. O blândețe de iasomie întreruptă uneori de momente pasionale colorate într-un roșu de trandafir imperial, catifelat și greu. Fiecare om e un miracol, Marjorie, îi spunea maică-sa deseori în copilărie. Miracolul tău are parfum de iasomie.
Fata chiar mirosea a floare de iasomie și toți din jurul ei păreau conștienți de acest fapt. Pletele ei întunecate străluceau încadrându-i ovalul alb al feței. Contrastul amintea de frunzele florilor de iasomie, făcând asemănarea și mai puternică. În mijlocul oricărui ocean de necunoscuți există oameni care luminează. Atrag privirile. Te simți bine știindu-i acolo. Marjorie era un astfel de om. Când trecea pe vreun bulevard aglomerat, oamenii se retrăgeau din fața ei să îi facă loc. Până și zgomotoșii turiști ai Parisului care par mai mereu scăpați din cine știe ce locuri în care trăiesc izolați – îi vezi pe străzi alergând, îmbrâncind oamenii, făcând tumbe grotești, pentru cei care îi fotografiază, trântindu-se la pământ sau urcându-se pe monumente precum niște copii obraznici – o priveau cu încântare, uimiți. De parcă făcea parte din atracțiile orașului.
Dincolo de aparența florală și de rafinamentul fetei, o anume melancolie orientală îi îngreuna privirea cu o cortină de catifea neagră ce părea să acopere un interior populat de insulele translucide ale unei gândiri deloc ușuratice și inconsistente. Privirea aceea melancolică o moștenea de la bunicul său născut la Istanbul, urmașul unei familii otomane străvechi, în care legendele despre strămoși uciși sau care s-au sinucis în umbra unor palate reci și indiferente, nu erau deloc puține. De la bunica ei – elvețianca Miriam din Montreux – Marjorie moștenise aerul de stăpână a lumii.
În vacanțele pe care și le-a petrecut toată copilăria pe riviera din Montreux, Miriam a învățat-o pe Marjorie cum să tacă atunci când nu are nimic de spus și atunci când nu știe răspunsul la vreo întrebare ce i se pune. Acolo, pe riviera Montreux, într-un adevărat paradis decorat cu podgorii, lacuri și munți de carte poștală intens colorată, copilul Marjorie a învățat că spiritul liber și rebel înseamnă înainte de toate dorința de a cunoaște, de a cerceta și de a afla. Primăvara, pe pajiștile pline cu lanuri de narcise abia înflorite cărora oamenii locului le spuneau ,,zăpada lui mai”, Marjorie alerga înspre ea însăși. Vara, în timp ce făceau lungi plimbări pe terasele pline cu podgorii din Lavaux, Marjorie se lăsa mângâiată de soare și simțea în interiorul ei cum crește lumina aceea intensă care este lamura fiecăruia dintre noi. Iarna, în timp ce se dădea cu schiurile pe Rochers-de-Naye și Les Pléiades, frigul îi îmbujora obrajii și simțea în interiorul ei o căldură de o intensitate uluitoare..
Parisul îi oferea lui Marjorie siguranța aceea pe care ți-o dă faptul că ai un loc al tău. Un ,,acasă”. Acolo unde ești fericit să te întorci de oriunde. Locuia în camera albastră încă din copilărie. Părinții au vrut un băiat deci s-au apucat să tapeteze una din camerele apartamentului cu mătase albastră precum floarea de nu-mă-uita. După nașterea fetiței nu s-au mai gândit să îl schimbe. Odată cu vremea care trecea, culoarea albastră precum cerul senin a mătăsii de pe pereți a prins o patină foarte plăcută ochiului. Din camera aceea Marjorie a mers la școală, la facultate, la noul ei job mai apoi. A devenit o obscură funcționară într-o bancă oarecare din cartier. Fata era însă foarte mulțumită de munca ei. Nu voia să salveze planeta și viața i se părea mulțumitoare.
Tot în camera albastră a avut și primul bărbat. Un chitarist macho, spaniol, cu plete sălbatice și cu niște mâini uriașe. Au atras-o mâinile lui care în contrast cu chitara păreau și mai mari. L-a luat de mână în vara aceea și l-a scos din barul unde cânta. L-a dus acasă. Avea 19 ani. Bărbatul avea 40. După ce au făcut sex l-a dat afară și nu a mai acceptat să se mai întâlnească vreodată.
Părinții ei erau în Provence, la mătușa Silvie. Când s-au întors au găsit o altă Marjorie decât cea pe care o lăsaseră la plecare. Mama ei și-a dat seama imediat. A zâmbit. Marjorie a oftat.
De atunci fata a trecut doar prin relații pasagere. Bărbații nu îi spuneau nimic în mod special. Mulți o iubeau. Vreo doi o adorau de-a dreptul. Unii o detestau. Alții o urau. Cei mai mulți o bârfeau, împrăștiau despre ea tot felul de aberații prin lume. Se gândeau urât la ea pentru că fata îi părăsise după ce s-a culcat cu ei. Se simțeau folosiți. De fapt Marjorie chiar îi folosea. În dimineața aceea stranie în care Melanie Tournier trecea prin Place de la Madeleine și Anette Ramirez traversa Parcul Monceau, Marjorie Dupont se gândea că există un timp nemărginit și înaintea vieții noastre, și după ea. Că vii sau morți, facem parte din acel timp. Devenim astfel eterni. Absența noastră fizică din lumea oamenilor e parte a acelei lumi nesfârșite.
Gata! Am rezolvat și problema nemuririi, își spuse Marjorie în timp ce privea micile jocuri ale umbrelor ce dansau pe dalele din jurul fântânii Wallace, din apropierea gării Saint-Lazare. În dimineață aceea Marjorie se simțea gata de drum. Avea o zi liberă, doar a ei. Putea face orice. Mergi la gară și iei primul tren, Marjorie, și-a spus. A coborât în stradă gata să plece oriunde și să se întoarcă doar spre seară. Parisul era după ploaie. Ușor mohorât și foarte curios să vadă încotro o ia tânăra lui prietenă. Marjorie era îmbrăcată în blugi de un albastru deschis și vesel, pantofi roz cu buline albe în picioare și un trenci cu 2 rânduri de nasturi, scurt, de culoarea zmeurei. Pe umăr, un rucsac cobalt ce contrasta simpatic cu trenciul zmeuriu. Mai avea și o eșarfă din mătase, cu cocori albi pe fond albastru, legată într-o parte.
Fata o luă pe jos, pe rue Pasquier. O vedem trecând de stația de autobuz Pasquier-Anjou. Pe bulevardul Haussmann își lipi nasul de vitrina unui butic cu cosmetice din care îi surâdea o pensulă pentru față, uriașă, în culorile curcubeului. Nu intră. Merse mai departe. Ajunsă în fața gării Saint-Lazare, Marjorie privi clădirea cu nenumăratele ei ferestre înalte. Știa că va intra în curând. Se va da neapărat, câteva minute, cu scările rulante. Îi plac mult și se simte chiar mai bine decât într-un parc de distracții, când merge în sus și în jos cu ele. Deocamdată se duce spre fântâna Wallace. Vrea să stea câteva minute acolo și să se gândească la ce va face cu ziua ei cea liberă. Habar n-are încotro să o ia. Important e să plece. Poate o călătorie cu trenul. Desigur! O călătorie cu trenul ar fi fantastică! Ajunsă în fața fântânii Wallace, Marjorie observă pentru prima dată că tunicile cariatidelor cu care e decorată sunt diferite. Fiecare tunică arată altfel.
Vine la gara Saint-Lazare încă din copilărie. Stă și privește de multe ori fântâna, imaginându-și o mulțime de povești. E prima dată însă când observă diferența dintre cariatide. Era sigură că sunt toate la fel! Dimineața e târzie deja. Azi precis nu mai plouă, își spuse fata. Cerul e de un albastru-acuarelă. Cu norii desenați parcă de o mână de copil. Dumnezeu e precis un copil, își continuă Marjorie frazele pompoase și foarte sobre, în gând. În timp ce fetele de vârsta ei se hlizesc la pantofii colorați Louboutin, așezați în vitrina magazinului cu mochetă roșie din Saint Honoré, și stau pe gânduri minute întregi dacă să intre sau nu în lumea aceea de vis, cu scări interioare în spirală, de asemenea roșii, cu rafturi albe și cu spoturi de lumini care scot în evidență pantofii-bijuterii, ea tocmai poartă o pereche de Louboutin cu toc.
Pantofii ei de sărbătoare. Roz, cu picățele albe, primiți de ziua ei în dar de la maică-sa. Deși au toc sunt foarte comozi și rezistenți. Poate alerga liniștită după un tren, la o adică. Poate să își pună însă, la o adică, perechea de sneakerși purpurii cu flori, tot Louboutin – primiți de la taică-su – pe care o ține în rucsacul de umăr. Îi plac hainele colorate. Uneori se mai îmbracă însă și în negru, cu mici accesorii argintii. Îi mai plac și micile vitrine cu tot felul de fleacuri vechi, de care e plin cartierul ei. Îi plac și zilele cu ploaie când Parisul pare mai vesel decât alte orașe. Îi plac bărbații care știu ce vor și care o lipesc de ușă sau de perete, printr-un gest scurt și puternic dar deloc violent. Bărbații care fac sex fără preludii enervante. Îi plac bărbații puternici, macho, fără miorlăieli poetice și multe pălăvrăgeli. Ăia care îți spun direct și din prima că te iubesc și chiar o fac atunci când îți spun. Bărbați care nu țin cont de nimic dacă te vor. Bărbați care îți aduc flori din senin când nu e nicio sărbătoare. De sărbători deseori trebuie să le cumperi tu, ca să le dea cunoștințelor. Bărbații curați și simpli pe care poți să îi iei direct de mână. Nu vei cădea niciodată cât timp ești lângă ei. Bărbații care te fac femeia lor și nu mai pot trăi apoi fără tine. Astfel de bărbați îi plac ei!
Poate bărbații ăia nici nu există cu adevărat, își spuse fata. Poate sunt doar iluzii și aparențe. Poate sunt inventați de scriitori și de tot felul de scenariști cu dioptrii uriașe, cu ten acneic și degete îngălbenite de tutunul prost cu care își fac țigări răsucite. Scenariști ori prea bătrâni ori prea tineri, mai tot timpul beți sau drogați – probabil de aici distorsionarea cruntă a realității – nedezlipiți de laptopurile lor și neieșind din casă cu lunile. Niște tâmpiți, își spuse Marjorie în gând. Apoi zâmbi aducându-și aminte de un citat pe care îl găsise de curând pe net, din Thomas Mann: „înainte să te așezi să scrii, ridică-te să trăiești!”. Marjorie fremătă temătoare: dacă nici nu există bărbați ca în visele ei?! Dacă sunt doar niște invenții?! Bărbații peste care dăduse până acum sunt toți căzuți în cap după ea, fără personalitate, gata să facă orice pentru o partidă de sex igienic și sportiv. Marjorie e una dintre acele fete care generalizează mereu. Emite sentințe cu un aer marțial, așa cum numai o fată netrecută prin viață, sigură că e prima care descoperă adevărurile lumii, o face.
E trist că majoritatea oamenilor își pierd siguranța și dezinvoltura tinereții odată cu timpul. Se transformă în niște aparate ruginite ce dau sfaturi, cu ochelarii pe nas, se gândește Marjorie în fața fântânii Wallace. Își bat joc de delicata ființă a copilului și tânărului plin de vise care au fost. Și nu e vorba doar despre inocență ci mai ales despre partea lor cea mai bună. Despre esența lor. Despre ceea ce sunt ei cu adevărat. Câți ajung acolo, în adâncul lor? Înconjoară lumea la propriu dar nu sunt capabili să intre în ei înșiși ca să se înțeleagă. Țin conferințe despre șotron și sesiuni de comunicare științifică despre acadele și teniși. În loc, odată cu trecerea timpului, să își pună tot mai multe întrebări – dată fiind imensitatea lumii în care trăiesc – ei dau răspunsuri pe bandă rulantă. Deseori fără să fie întrebați. Creează și respectă reguli imbecile. Flutură pancarte idioate precum: „maturizează-te!”, „îmbătrânește frumos!”, „fii în rândul lumii!”, ,,fericirea se învață”.
Vor mereu să fie asemenea celor din jurul lor. Chiar dacă în jur e mizerie și haos. Au un acoperiș deasupra capului, o meserie, o pâine zilnică pe masă dar ei spun că sunt săraci. Pentru că muncesc prea mult pentru pâinea aceea, probabil. Și muncile lor nu le plac. Nici viețile lor nu le plac. Nu își iubesc familiile. Nu mai au vise și nici speranțe. Într-un parc plin cu copaci înfloriți primăvara, ei se uită sub bancă să vadă dacă e măturat. Mereu nemulțumiți, văd în toți cei diferiți de ei posibili dușmani. Mizantropia le roade sufletul. Mor într-un final fără să fi fost vreodată fericiți. Nu au știut cum. Nici măcar nu au știut ce înseamnă cuvântul acela. Discută între ei la nesfârșit în contradictoriu deși e evident că au definiții diferite asupra acelorași termeni. Zici că s-au întâlnit surzii cu muții. Ce e cu lumea asta a oamenilor?! Se întreabă Marjorie, în fața fântânii Wallace de pe rue d’Amsterdam. Oameni care văd în toate doar mizeria lumii, înainte de a-i vedea culorile. Micii visători ce jucau șotron prin cartierele lumii devin odată cu trecerea timpului marii mizantropi care păzesc mormintele copiilor care au fost.
Marjorie intră în gară. Se uită la panourile cu orele de plecare ale trenurilor. Va merge spre Nisa și punct! Nu a mai fost niciodată acolo. Se îndreaptă spre ghișeul de bilete. Simte în spatele ei o prezență cunoscută. Se întoarce. Îl știe! E cineva pe care l-a cunoscut. Trebuie să fie! Nu se poate altfel! O aromă lemnoasă de parfum îi amintește de pădurile din Montreux din copilărie. Ceva îndepărtat dar cunoscut. Își dă seama apoi că îl vede acum pentru prima dată. Că bărbatul care așteaptă în spatele ei la rând e un necunoscut. Ia un bilet spre Nisa. Apoi nu pleacă. Se dă doar un pas înapoi pentru a-i face loc necunoscutului și începe să scormonească prin rucsac. Se preface că nu găsește ceva. De fapt nu vrea decât să audă spre ce stație își ia bilet bărbatul.
– Un bilet spre Nisa, vă rog!
– Vă dau un bilet în fața domnișoarei, spuse femeia de la ghișeu, zâmbind amabilă spre fată. Și-a dat seama că Marjorie a rămas pe loc doar ca să afle unde merge bărbatul acesta atât de sexy, grizonat și teribil de interesant. Bărbatul își ia biletul și se întoarce spre Marjorie:
– Bună, eu sunt Alain. Vom călători împreună.
Până la tren mai sunt două ore.
– Ce facem acum, Alain? îl întreabă fata. Mai avem până la tren.
Nu îi vine să creadă că a vorbit cu voce tare. Ce o să creadă bărbatul despre ea?
Alain o trage brusc din calea unui grup de turiști zgomotoși. Gestul lui o face să se clatine. Ca să nu cadă, se lipește de peretele alb dintre două buticuri ale gării. Îl trage spre ea pe Alain, instinctiv. Acesta o prinde cu o mână de talie. Cealaltă mână și-o strecoară între capul fetei și perete, ca ea să nu se lovească. Se lipește de ea o secundă, împins de valul de turiști.
– Hop, te-am prins! Ești a mea! îi spune el râzând.
În secunda următoare, fără să își dea seama, Marjorie îl mângâie pe obraz și pe părul lui grizonat. Apoi îl ia de mână. Lui i se pare firesc. Ies împreună din gară. Orașul le zâmbește prietenos.
Dana BANU a debutat cu poezie în anul 1984 în revista Astra, trăiește la Paris, a publicat în nenumărate reviste și antologii din țară și din străinătate, a semnat volumele de poezie „Poezii din țara lui Elian”- 2007; „Cântecul samovarelor” – 2011; „și lumea cinema paradis” – 2013; „Luna și Îmblânzitoarea de oameni” – 2015; „Cartea singurătății” – 2017; „Insomnii orientale” – 2023; și volumele de proză scurtă: „Orașul părăsit,” – 2000;„ Ferestre” – 2021; „O după-amiază cu Miller și Kerouac și alte povestiri” – 2022…
Facebook
WhatsApp
TikTok
