POVESTIRI DE DUMINICĂ – Dana BANU – O dimineață stranie

Doamna Ramirez traversând parcul Monceau

 

În dimineața când Melanie Tournier făcea slalom printre trecătorii din Place de la Madeleine, o femeie traversa Parcul Monceau. Doliu sever. Fața plină de riduri adânci care se opreau brusc la marginea unor mici insule de piele întinsă și netedă. Părul vopsit într-un roșcat apatic spre blond. Tapat urât. Se vedeau mici ghemotoace nepieptănate sub primul strat al coafurii. Colțurile veștejite ale gurii și pungile de sub ochi acoperite de un corector mult mai alb decât fondul de ten, desenau portretul unei femei de 45 de ani care arăta de 60.

O femeie pe nume Anette Ramirez. Văduvă de curând. Soțul ei, Bernardo Ramirez, un andaluz bogat din Cádiz pe care l-a cunoscut cu vreo 25 de ani în urmă, sub cerul galben, roz și portocaliu al unui amurg de august, pe plaja din Santa Maria del Mar din orașul lui. Anette era în vacanță cu mama ei, o femeie dură, nimfomană și deloc atentă la fiica sa pe care o purta după ea evident enervată de acest fapt, ca pe un bagaj nedorit.

Apoi au urmat pentru Ramirez și Anette aproape 3 săptămâni care i-au convins că nu se vor mai dezlipi unul de celălalt niciodată. Și asta s-a și întâmplat. Cei doi au rămas împreună până în ziua în care Domnul Ramirez a murit în somn, din senin, nu se știe de ce. La 50 de ani era un bărbat în putere. Nu avea nicio boală știută.

Moartea lui a luat-o prin surprindere pe Anette care nu avea niciun prieten și niciun apropiat în afară de fostul ei soț. Era casnică. Domnul Ramirez avea un hotel – mai degrabă o pensiune – în zgomotoasa Place de Clichy. Cei doi locuiau într-o mică vilă în Batignolles, primită ca dar de nuntă de la bunicii Anettei care au părăsit Parisul și s-au retras într-un sat de lângă Cabourg, la vechea fermă a familiei.

Cei doi tineri au rămas deci să locuiască în vila cea liniștită, pe o străduță plină cu verdeață și oameni bătrâni. Departe de iureșul obișnuit al orașului. Apartamentul părea o adevărată oază. Familia Ramirez din Cadiz le-a cumpărat hotelul/pensiune din Place de Clichy. Viața celor doi era asigurată.

Anette era mai mult decât bucuroasă că a reușit să scape de maică-sa și de bărbații care se perindau zilnic prin casa și patul femeii. Maică-sa a oftat bucuroasă că a scăpat de Anette și de privirile ei mereu dojenitoare. Mereu s-a întrebat cum a putut să dea naștere și să crească o asemenea fată atât de pudibondă și lipsită în opinia ei de cea mai mică senzualitate.

În timp ce soțul ei era la muncă, Anette străbătea cartierul zilnic în lung și în lat. Își făcea drum peste tot. De exemplu obișnuia să cumpere pâine din Place du Docteur Félix Lobligeois de la ,,Le Pain Des Batignolles”. Doar de acolo. În fiecare sâmbătă mergeau amândoi la piața Batignolles. Duminica se plimbau prin Square des Batignolles, priveau apa ce țâșnea într-o cascadă răcoroasă și își croia drum printre stânci revărsându-se într-un bazin artizanal.

Domnului Ramirez îi plăceau peștișorii aurii care înotau în iaz printre crapi. Nu de puține ori vorbea cu ei. Îi întreba ce mai fac, îi lăuda pentru frumusețea lor cu voce tare. Le dăduse nume fiecăruia. Anette râdea și începea să ia scame invizibile de pe umerii Domnului Ramirez.

Uneori mergeau prin Monceau. Se uitau la copiii care se dădeau în carusel. Domnul Ramirez nu putea face copii dar Anettei puțin îi păsa. Nu își dorea copii și nici nu îi plăceau prea mult. Simțea că i-ar fi luat din dulceața zilelor petrecute împreună cu iubitul ei.  Locul lor preferat din Monceau erau băncile vopsite în verde din apropierea micului pod. Priveau oamenii care își făcea alergarea, culorile anotimpurilor răsfrânte pe iarbă și în copacii. Se priveau unul pe celălalt în tăcere apoi se luau de mână și plecau înspre casă mulțumiți că trăiesc și că se au unul pe celălalt. Astfel au trecut zeci de ani.

O familie fericită. După moartea domnului Ramirez s-a aflat că bărbatul avea o a doua familie. O soție blondă și rubicondă, cu mustață și 3 copii mari dintr-o căsătorie anterioară. Ramirez i-a crescut pe cei 3 copii. Trei băieți care îi spuneau tată. Le-a plătit studiile. I-a angajat la hotelul său. Omul avea o altă familie. Anette le-a cedat hotelul în schimbul unei rente viagere. S-a îmbrăcat în negru și a început un doliu sever.

În dimineața care i se părea atât de stranie Melaniei Turnier, Anette traversând parcul Monceau s-a privit în una din oglinzile caruselului. S-a speriat de ea însăși. Atunci a hotărât că e momentul să revină din nou la viață.

 

Dana BANU   a  debutat cu poezie în anul 1984 în revista Astra, trăiește la Paris, a publicat în nenumărate reviste și antologii din țară și din străinătate, a semnat volumele de poezie „Poezii din țara lui Elian”- 2007; „Cântecul samovarelor” – 2011; „și lumea cinema paradis” – 2013; „Luna și Îmblânzitoarea de oameni” – 2015; „Cartea singurătății” – 2017; „Insomnii orientale” – 2023; și volumele de proză scurtă: „Orașul părăsit,” – 2000;„ Ferestre” – 2021; „O după-amiază cu Miller și Kerouac și alte povestiri” – 2022…