POVESTIRI DE DUMINICĂ – Dana BANU – Livezi

Livada de cireși amari – 2.

 

   Totuși cam prea mult romantism, s-a gândit Alain privind cu atenție culoarea pietrelor cubice de pe caldarâm. Avea să se răzgândească însă odată ajuns la apartamentul părinților Katerinei. Parcă ar fi intrat în povestea altuia. Povestea unui exponat de muzeu. Părinții și toate rudele fetei l-au îngropat în pupături și în tot felul de găluști cu sosuri grele, ștergându-i astfel prima impresie avută pe drumul de la gară spre cartierul muncitoresc al periferiei pragheze.

   Vara cădea în vălătuci uriași peste oameni, întâmplări, bulevarde și străzi. Caniculă. Aer irespirabil. Sex chinuit, făcut în tăcere în camera de copil a Katerinei, printre păpuși și jucării așezate pe mileuri, de parcă ar fi fost niște bibelouri. Pereții subțiri nu acopereau zgomotele casei.

   Apartamentul era plin cu tot felul de lucruri vechi. Părinții Katerinei nu aruncau nimic. Până și facturile vechi le țineau într-o vază de o urâțenie dementă, care îți întorcea stomacul pe dos. Mobilierul era masiv și străvechi, rămas de pe vremea în care cei doi s-au mutat acolo. Pe dulapul mare erau multe valize din carton și mușama așezate una peste alta și pline cu asemenea cu lucruri. În bucătărie o mulțime de borcane goale. Așteptau să fie umplute cu conservele de iarnă. Cele pentru dulceața din cireșe amare erau puse la loc de cinste pe bufet.

   Dă-mi sarea, ginere! îi spuse lui Alain, obezul domn Michal care își pusese în cinstea musafirului cel mai alb maieu.

   Tată, nu înțelege ce spui! îl luă la rost Katerina în timp ce îi întindea solnița.

   Să învețe, că de aia e iubitul fetei mele! se răsti Domnul Michal spre un martor imaginar.

   Bucătăria era mică și înghesuită. Trupurile deformate de kilograme ale părinților Katerinei păreau că ocupă tot spațiul. Roza – mama Katerinei – fusese pe vremuri o femeie firavă, cu un trup frumos și suplu care se ondula plăcut prin mica lor bucătărie de bloc. Însă anii care au trecut peste ea și mai ales viața alături de băutorul de bere Michal, i-au adăugat mult prea multe kilograme în plus. Mâncau gras, mult și greu. Deseori se trezeau noaptea și goleau frigiderul. Se mișcau puțin. Erau mai mereu cu nasul în televizor și în cratițe.

   De când Katerina le-a cumpărat câte un laptop pentru fiecare și le-a arătat cum să intre pe facebook, mai pierdeau vremea și pe acolo. Se certau cu tot felul de necunoscuți. Înjurau prin comentarii, vedetele zilei. Râdeau de cum se îmbracă și de cum arată alți oamenii. Îi batjocoreau. Aveau mereu ceva de criticat. Astfel se simțeau importanți și băgați în seamă. Apoi se plictiseau și părăseau locul victorioși. Le-au arătat ei tuturor!

   Uneori se lăsa însă o tăcere aspră în micul lor apartament. Nu se auzea atunci decât tic-tac-ul ceasului vechi de bucătărie. Cei doi stăteau pe scaunele albastre ale mesei de bucătărie și priveau în același timp spre fereastră. De afară, un bloc identic cu al lor se făcea că nu îi observă. Din spatele perdelelor de la ferestrele blocului de vizavi alți oameni priveau și ei în tăcere spre blocul lor. Astfel le trecea viața. Nu știau dacă sunt fericiți sau nu. Sau dacă fuseseră vreodată fericiți. Nu se gândeau la așa ceva. Erau oameni serioși. La locul lor. Acesta le fusese supremul scop în viață: să fie oameni la locul lor.

   Domnul Michal nu o iubise dar îi plăcuse pe vremuri să facă sex cu ea. O lua unde apuca. Odată era cât pe aci să i-o tragă în lift. N-a fost să fie. I-o trăgea fără niciun preludiu. Îi băga direct mâna între picioare și ea se lăsa în voia lui. Cam atât îi venea Rozei în minte când se gândea la soțul ei. Foarte rar de altfel. Roza nu l-a iubit niciodată. Nu era nici prea bună la pat. Pe vremuri putea să i-o tragă oricând și oriunde. Femeia se lăsa în voia lui fără să aibă vreo reacție. Ca un animal. Mereu tăcută și posomorâtă. Apoi s-a îngrășat și s-a delăsat. Mânca enorm. Avea o privire goală și lumina îi dispăruse cu totul. Nu îi plăcea să o privească. Vedea cât de urât îmbătrânise și se gândea că și el îmbătrânise la fel. Fața femeii arăta ca o minge. Ochii îi erau înecați în grăsime. Părul uscat ca o mătură și decolorat. Cică odată cu bătrânețea se vede caracterul pe fața omului. Precis cine a spus tâmpenia asta fusese un om care a îmbătrânit frumos. Nevastă-sa arăta crunt. Te speriai noaptea dacă o întâlneai pe drum. Mai bine să nu se mai gândească la ea, își spunea Domnul Michal de fiecare dată când imaginea soției sale îi străbătea gândurile.

   Odată cu anii au renunțat la sex deși erau încă în putere. Cică erau oameni serioși cu părul alb. Singurul lor moment comun de peste zi era când stăteau la masa cea veche din bucătărie, după ce mâncau, și priveau amândoi pe fereastră spre blocul de vizavi. După plecarea Katerinei și a lui Petr rămăseseră doar ei în toată casa. Tic-tac-ul ceasului părea că se aude tot mai tare și mai prelung. Ea nu l-a iubit. El nu a iubit-o. Și au trăit toată viață împreună până la adânci bătrâneți.

   Apartamentul lor era situat într-un cartier muncitoresc ridicat după al doilea război mondial. Un ansamblu de locuințe ,,Panelak”. Moștenire comunistă. Aproape toți locuitorii inițiali ai cartierului era ca ei, oameni care veniseră de la țară să se angajeze în fabricile și uzinele orașului. Majoritatea mergeau la sfârșit de săptămână să petreacă în casele lor vechi de la țară, pe care le foloseau acum ca reședințe pentru vacanță. Ieșeau din labirintul de betoane și stăteau în natură astfel, măcar o zi sau două pe săptămână și câte o lună uneori, în concedii.

   Mulți își trimiteau la țară copiii ca să scape în vacanțe de ei și să rămână singuri în apartamentele cutii de chibrit construite la normă de comuniști. Familia Katerinei avea livada de cireși amari a fratelui Rozei, într-un sat din apropiere. Le era îndeajuns. În rest nu aveau nimic în afară de apartament și de lucrurile din el. El fusese magazioner. Ea pontatoare. Au lucrat în aceeași fabrică. S-au căsătorit și s-au mutat în apartamentul ăsta. Nu i-a ajutat nimeni. Primul lucru pe care și l-au cumpărat a fost ceasul vechi de bucătărie. Îl puneau să sune când trebuiau să plece la muncă. Lucrau în trei schimburi. Nu știau dacă erau fericiți sau nu. Nu aveau timp să se gândească la asta. Munceau. Erau oameni serioși. Oameni la locul lor.

   Au construit în livada de cireși o cabană din lemn și mai multe acareturi. Petreceau frumos acolo. Miloslav cânta uneori seara la armonică. Katerina alerga printre copaci. Fratele ei Petr cu moriștile lui din hârtie colorate ridica brațele spre coroanele cireșilor și râdea. Erau bucuroși de bucuria copiilor. Când erau mai tineri făceau sex în spatele livezii, unde începea șirul de cireși amari. Așa a și rămas Roza însărcinată cu Katerina. Probabil de aceea fetei îi plăcea atât de mult acolo.

   Alain, care venea dintr-o familie de profesori parizieni – oameni interesați mai mult de cărți decât de mâncăruri, de excese și de abundență -, se simțea ciudat printre oamenii aceștia cam din topor,

născuți la țară, care trăiau la oraș. Lipsiți de orice rafinament. Criticând totul. Găsind mereu ceva urât de spus despre oricine și orice. Orașul părea că le oferise doar o privire obosită și tristă. În rest nimic.

   Băiatul privea la maieul alb al Domnului Michal și îi venea să îi dea tricoul de pe el să își acopere burta uriașă. Oricum nu l-ar fi încăput. Se uita la rochia de stambă înflorată cu guleraș de nailon a Doamnei Roza și îi venea să îi cumpere o rochie elegantă, din oraș. Părea o femeie urâțită de viață și tristă. Îți venea să îi ceri scuze în numele destinului, al oricui și al tuturor care au trecut prin viața aceea a ei care a deformat-o astfel și a făcut-o atât de nefericită.

  Tatăl lui îi spunea deseori că dacă vede o femeie în vârstă tristă și delăsată e în mare parte vina bărbatului ei care nu a onorat-o și nu a iubit-o așa cum merită să fie iubită o femeie. De aceea e mai bine să nu intri în viața femeilor dacă nu le poți face fericite. Alain zâmbi aducându-și aminte de mama sa. O franțuzoaică de o frumusețe răpitoare și cu o poftă de viață teribilă pentru vârsta ei. Tatăl său o trata cu atât de multă iubire! Asta lipsea din apartamentul acela al părinților Katerinei: iubirea! Alain a înțeles. A privit apoi spre bibelourile comuniste oribile și spre balconul înțesat cu stive de ziare îngălbenite de timp.

   Cine dracu mai citește astăzi reviste pe hârtie?! Oamenii ăștia în ce secol trăiesc?! se întreba Alain cuprins de uimire. Nici măcar ai lui, care erau de o vârstă cu părinții Katerinei, nu mai citeau așa ceva. Mai citeau ziare și reviste pe hârtie doar hipsterii de la cafenele dar doar ca un moft, la un apero, la o cafea.

   Tot pe balcon, părinții Katerinei mai țineau tot felul de bidoane din plastic, lucruri desperecheate, fără vreo folosință exactă, pantofi vechi, umerașe din lemn. Părea un birou de obiecte pierdute. Katerina însă știa: acolo pe balcon era viața celor doi. De aceea nu aruncau nimic. Nefiind fericiți unul cu persoana celuilalt și nici măcar cu persoana lor proprie, căutau amândoi alinare în lucrurile comune. Lucrurile acelea vechi, îngălbenite, desperecheate, le justificau cumva faptul că au rămas unul lângă altul atâția zeci de ani.

   Pentru Alain însă, totul era straniu, prăfuit, obositor. Dacă blonda Katerina nu ar fi fost atât de bună la pat și nu ar fi fost atât de îndrăgostit de ea, și-ar fi luat trolerul și s-ar fi mutat la vreo pensiune din centru. Măcar ar fi mâncat ce ar fi dorit și când ar fi avut el chef! Nu s-ar mai fi lăsat îndopat ca un gâscan ce urma să fie tăiat și pus pe varză. Era trecut din brațe de la unii la alții, de tot felul de rude ale Katerinei care se înghesuiau să vadă francezul cu care și-o trăgea fata în vara aceea. Era cu totul sufocat de pupături, bătăi pe umeri, supe, sosuri și cărneturi. Nici măcar nu era vorba de căsătorie între el și fată!

   Bucătăria micului apartament era cuprinsă de flăcări și de mirosuri grele de mâncare. Roza se întrecuse pe ea însăși la gătit. Venise și nevasta lui Miloslav și cea a lui Petr să o ajute. Ba și vreo două vecine. Voiau să îi arate francezului ce gospodine sunt ele și ce mâncăruri are Praga. Ce nu a văzut Parisul! Bietul băiat era nevoit să guste din toate și să se arate încântat altfel le-ar fi frânt inimile femeilor. O adevărată expoziție culinară defila prin apartamentul părinților Katarinei. Kulajda – supă de cartofi cu ciuperci și mărar peste care trona majestuos un ou poșat. Svickova – cu sosul ei din tot felul de rădăcinoase și legume amestecat cu smântână grasă în care înotau bucăți de carne de vită și speck/șuncă afumată cu boabe de ienupăr și dafin. De parcă nu ar fi ajuns toate acestea mai puneau lângă Svickova și tradiționalele găluști fără de care părea că viața nu există la Praga.

   Despre gulașul pe caniculă nici nu are sens să mai vorbim! L-au îndopat cu forța pândind fiecare încercare de zâmbet de pe fața bietului băiat. Sau despre Koleno – ciolanul de porc în bere neagră de care erau tare mândri pentru că era acompaniat de un sos catifelat de cireșe. Nu, nu din cireșe din livada unchiului Miloslav. Alea erau cireșe amare. Până și înghețata lor arăta teribil. Era uriașă de-a dreptul și pusă într-un cornet făcut din Kurtos kalacs, colac cum mâncase el la Budapesta anul trecut.

   Bietul băiat nu era prea încântat dar se gândea că vor merge să petreacă la livada de cireși a lui Miloslav cel care i-a întâmpinat la gară. Aveau de gând să culeagă împreună cireșele și să îi arate cum făceau dulceața de cireșe amare. Neapărat îi vor trimite și părinților lui Alain la Paris câteva borcane! Cireșe amare! Alain aștepta cu nerăbdare să ajungă la livada omului cu față blândă care îi așteptase la gară.

   Cireșe amare, își repetă Alain privind în jur la lumea aceea colorată.

Dana Banu s-a născut la 16 martie 1970 în Târgu-Mureș, a debutat cu poezie în anul 1984 în revista Astra, trăiește la Paris; de-a lungul timpului a publicat în nenumărate reviste și antologii din țară și din străinătate, a semnat cu acest nume de autor volumele de poezie: Poezii din țara lui Elian, 2007; Cântecul samovarelor, 2011; și lumea cinema paradis, 2013; Luna și Îmblânzitoarea de oameni, 2015; Cartea singurătății, 2017; Insomnii orientale, 2023; tot cu acest nume a semnat și volumele de proză: Orașul părăsit, 2000; Ferestre, 2021; O după-amiază cu Miller și Kerouac și alte povestiri, 2022; Lumea exotică a Salmei Metivet, 2024.