POVESTIRI DE DUMINICĂ – Dana BANU – Livezi

Livada de lămâi

Emanuel cel singur, liber și fericit

   Ochii negri precum obsidianul ai lui Emanuel scrutau de pe feribot portul din Poros. De-a lungul anilor îl văzuse de atâtea ori încât devenise cumva parte din el. Precum lămâia pe care o ducea peste tot. Emanuel tăcea și privea cu o curiozitate vie. La fel cum privea în fiecare toamnă bancurile de bonite. Înotau la vedere și parcă oricine putea să se aplece peste bord și să le culeagă cu mâna liberă. Își amintea de bancurile acelea de pești de fiecare dată când comanda pește la taverna lui Demos. Peștele gras – gătit atât de bine de bucătăreasa tavernei – îl făcea să se simtă încă în formă, încă tânăr și sănătos. În putere.

   În Emanuel se năștea curiozitatea aceea pe care o avea la vederea bancurilor de bonite, mai mereu când se gândea la insula lui. Când privea marea, întinsele larguri de apă terminate de cer. Când stătea vara întins pe spate printre pomii din livada lui de lămâi din Galatas. În ziua aceea era aproape vară și încă purta cu el mirosul lămâilor în floare din livadă, unde fusese cu Petra la sfârșitul săptămânii, ca de obicei. Săptămâna cea nouă de acum era abia la jumătate.

   Lângă el doi bărbați în vârstă discutau aprins: E singur. Dacă moare nici nu are cine să îl îngroape. E ursuz. Nu are prieteni. Au să îl găsească putrezit în casă dacă moare. Va ajunge printre cei singuri din cimitir. Vai de capul lui! Dar măcar a trăit liber. După bunul său plac, nu după al altora, a răspuns celălalt.

   Cei singuri din cimitir. Auzi la el! Ce idiot! De parcă în cimitire nu sunt toți singuri! Totuși, momentul morții e problematic. Dacă te mai și îmbolnăvești ai dat de dracu. Pe de altă parte, merită oare să accepți orice, să te conformezi unor oameni și regulilor impuse de ei deși crezi că sunt niște stupizi? Merită să îți iei o femeie care cu timpul nu te va mai iubi și pe care nu o vei mai iubi? O femeie care se va transforma într-o prezență obligatorie în spațiul tău intim deși ți-ai dori să fii singur, liber și fericit. Pentru Emanuel, singurătatea, libertatea și fericirea erau sinonime. Nu făcea deosebire între ele. Să te legi la cap doar pentru că îți place să faci sex. Merită? Să faci copii pentru ca să aibă cine să te spele și să te îngrijească la bătrânețe. Merită? Să intri în rândul unei lumi pe care nu dai nici doi bani. Să devii asemenea celor care te fac să întorci capul scârbit. Precum dubioșii care intră pe rețelele sociale și îi înjură pe influencerii care nu le plac, direct pe paginile lor. Nu înțeleg că astfel le sporesc notorietatea aceea de doi bani, irelevantă de fapt. Nu înțeleg că pot să îi pedepsească, doar ignorându-i. Ei însă nu și nu. Sunt prezenți zilnic pe acolo cu înjurături, cu jigniri și batjocuri. Niște stupizi cu prea mult timp liber!

   Cu siguranță dacă ar lua-o de nevastă pe Petra ar deveni el însuși un stupid. Un ursuz care bodogăne mereu. Un om căruia nimic nu îi convine. Un morocănos plictisitor. Punând în balanță singurătatea, libertatea și fericirea lui care pentru Emanuel erau unul și același lucru și viziunea unei singurătăți în cimitir sau la bătrânețe, Emanuel alegea de fiecare dată libertatea. Atunci scotea lămâia din buzunar. O mirosea. O privea în lumina insulei sale grecești. O mângâia tandru.

   Își imagina moartea venind pentru el într-un târziu acolo, în livada sa de lămâi. Venea printre copaci. Avea ochi strălucitori. Venea în chip de femeie înaltă și plină de parfumuri. Singura femeie care va fi cu adevărat a lui. O eternitate.

   Petra?! Era frumoasă și avea un trup care îl încânta la fel de mult ca sexul pe care îl făceau. Însă nu ar fi suportat să stea în aceeași casă cu ea mai multe zile la rând. Era destul de proastă. Nu avea nicio pasiune, nicio plăcere anume. Nimic! Trecea prin viață asemenea majorității oamenilor care îl înconjurau. Repetând zilnic aceleași lucruri, mecanic.

   Femeia nu își iubea slujba. Nu își iubea casa. Nu își iubea rudele. Nu îi plăcea să mănânce. Sexul îl făcea mai degrabă pentru a-l seduce pe el și a-l determina să o ceară de nevastă. Nimic nu o mulțumea și nu o făcea fericită. Poate doar siguranța că nefericirea îi dă sens vieții și aură.

   Petra părea genul de femeie care după căsătorie nici nu se mai uită la omul ei. De parcă acesta odată cucerit nu mai prezenta interes. Devenea doar un accesoriu. Precum o geantă. Sau o necesitate incomodă dar esențială. Precum tampoanele lunare. Ori, un bărbat dacă este al tău, merită cucerit zi de zi și iubit. Dragostea dintre un bărbat și o femeie e pentru totdeauna. Nu este doar o perioadă. Dragostea nu trece. Dacă a trecut înseamnă că nu a fost dragoste. Dragostea e rară. Foarte puțini o găsesc. Ei sunt aleșii. Dragostea nu se transformă. Nu devine altceva. Nu devine prietenie, camaraderie și alte parascovenii. Dragostea le implică pe toate dar nu se rezumă la una singură din părțile ei. Iubitul tău nu e prietenul tău. Iubita ta nu îți este doar o camaradă de drum căreia îi duci uneori rucsacul în spate ca să o ajuți să traversați împreună munți, deșerturi și oceane. Poți face asta și cu o prietenă oarecare. Pentru că da, există prietenie și între bărbați și femei. Doar nerozii spun că nu există așa ceva!

   El și Petra nu aveau nimic altceva în comun decât sexul. Ar fi fost un început bun. Mulți confundă sexul cu dragostea aia adevărată. E drept că fără sex pică șandramaua destul de repede dar nu e vorba doar de el. Mult prea mulți oameni au parte în viața asta doar de fragmente din dragostea aceea adevărată și mare și unică. Unii se amăgesc. Alții se resemnează. Foarte mulți habar n-au și nici nu îi interesează.

   Religia?! Nu erau habotnici niciunul. Nu îi acordau prea mult interes. Emanuel pentru că fusese târât de prea multe ori de ai lui în duminicile copilăriei, la biserică. Petra mergea și acum la biserică împreună cu rudele ei din Pireu, duminica – atunci când nu era la Poros la Emanuel – dar doar pentru socializare. După slujbă lua masa împreună cu rudele ei. Lui Emanuel parada de religiozitate în public i se părea mai mult decât ridicolă și aparținând unor spirite nu prea înalte.

   Cel mai mult îi plăcea să meargă singur la taverna lui Demos, dincolo de pădurea de pini. În anotimpurile calde stătea în curte, la una din mesele din lemn vopsite în albastru, acoperite cu fețe de masă de culoarea lămâii.

    Curtea era acoperită de o pergolă răcoroasă formată din portocali, rodieri și lămâi. Vița de vie se întindea și ea puternică, plină de vitalitate, peste curtea cea verde și umbroasă. Ținea departe meseanul de arșița verii. Dacă priveai în larg, din curtea tavernei lui Demos puteai vedea Golful Saronic până hăt departe. Mâncărurile erau diverse și gătite cu pricepere de bătrâna bucătăreasă Aspasia. O pensionară care venise pe insulă din Atena, după ce a lucrat o viață într-un restaurant de lux de acolo.

   Aspasia cu rochiile ei negre și părul alb, cu șorțul ca zăpada și mâinile butucănoase, ieșea mereu din bucătărie când venea Emanuel la tavernă. Îl mângâia pe cap și îl îmbrățișa. De marile sărbători religioase mereu veneau să mănânce la ea. Nimeni nu făcea de Paști o magiritsa/ supă din organe de miel mai bună, pe insulă! Rețetele bătrânei erau străvechi și ea le gătea exact așa cum o făcuseră generații de bucătari de-a lungul unor sute de ani care trecuseră precum boarea parfumată a florilor de lămâi prin livada lui Emanuel.

   Dar despre bucatele Aspasiei din taverna lui Demos, în capitolul următor.

Dana Banu s-a născut la 16 martie 1970 în Târgu-Mureș, a debutat cu poezie în anul 1984 în revista Astra, trăiește la Paris; de-a lungul timpului a publicat în nenumărate reviste și antologii din țară și din străinătate, a semnat cu acest nume de autor volumele de poezie: Poezii din țara lui Elian, 2007; Cântecul samovarelor, 2011; și lumea cinema paradis, 2013; Luna și Îmblânzitoarea de oameni, 2015; Cartea singurătății, 2017; Insomnii orientale, 2023; tot cu acest nume a semnat și volumele de proză: Orașul părăsit, 2000; Ferestre, 2021; O după-amiază cu Miller și Kerouac și alte povestiri, 2022; Lumea exotică a Salmei Metivet, 2024.