POVESTIRI DE DUMINICĂ – Dana BANU – Livezi

Livada de rodii

3. Serghei precum o rodie

 

Aveam o singură alegere: fie să mă prăbușesc, fie să rămân artist. – Serghei Paradjanov

   O ceață de aur acoperă fructul uscat de rodie adus de la Istanbul și așezat acum pe pervazul ferestrei mele pariziene. E seară. Privesc cu luare aminte spre fruct cât pentru a înțelege dacă astăzi va ieși cumva din el Marea Poveste. Am căutat prin bufet setul de farfurii turcoaz cumpărat din Tbilisi. O rodie așezată pe o farfurie turcoaz are întotdeauna o poveste. De data aceasta iată că are însă și cântec.

   Mi-a venit în minte imaginea lui Sayat Nova, cântărețul și poetul armean din secolul XVIII, născut într-un mic sat de lângă Tbilisi. Îl chema de fapt Haroutiun Sayakian și cânta ca nimeni altul la kemenche / o vioară cu 3 corzi. M-am gândit mult cum arată o asemenea vioară. Am întrebat și am căutat. Cică de fapt kemenche e denumirea mai multor instrumente cu corzi din Turcia, Iran, Azerbaidjan sau Grecia. Mai precis sunt niște viori pe care muzicantul le ține drept pe genunchi atunci când cântă la ele.

   De fapt, recunosc, înainte să mă gândesc la poetul cântăreț mi-am propus să revăd astăzi biopicul lui Paradjanov ,,Culoarea rodiei” iar mâine filmul aceluiași uriaș regizor despre huțulii ucrainieni: ,,Umbrele strămoșilor uitați”. Abia apoi m-am gândit la Sayat Nova.

   Prima dată când am văzut filmul – cu foarte mulți ani în urmă – habar n-aveam cine fusese Sayat Nova iar filmul lui Paradjanov mi s-a desfăcut în fața ochilor precum o rodie cu bobițele ei de rubin din interior. O mulțime de sensuri. De idei. De drumuri care se deschideau înainte, gata de străbătut. Întreaga creație și și viața lui Serghei Paradjanov are ceva din fructul prin livada căruia mă pierd și mă redescopăr zilele acestea.

   Alături de Wajda, Zanussi și Tarkovski, Serghei Paradjanov a fost o adevărată oază de aer curat în lumea întunecată a țărilor din blocul comunist al vremurilor trecute.

   Pentru unii rodia simbolizează înainte de toate pasiunea carnală, sexul, fertilitatea. Pentru mine înseamnă înțelepciune, drumuri ale cunoașterii, de străbătut în căutarea sinelui lumii și al nostru. ,,Culoarea rodiei” se deschide cu versul lui Sayat Nova: ,,Sunt omul a cărui viață e un chin.” Motto-ul lui Serghei Paradjanov a fost ,,Viața este o fereastră”. Un artist baroc pe care statul sovietic a încercat din greu să îl strivească. Nici gulagul, nici singurătatea nu au reușit să îl îngroape însă.

   Într-o discuție cu prietenul său Tarkovski, Serghei îi spune râzând: ,,Ceea ce îți lipsește e un an de închisoare. Talentul tău ar deveni astfel mult mai profund.” Un adevărat spirit renascentist într-o lume îngropată în ideologic, Paradjanov a reușit să evadeze din realitatea lui menită să îl distrugă. A făcut-o prin artă. Prin creație. La cel mai propriu mod.

   O suferință uriașă eliberează iar cei care trec prin așa ceva pot înțelege cel mai bine ce spun eu aici.

Da, oamenii care au suferit orori – privațiuni, violențe, nedreptăți uriașe – devin de cele mai multe ori solari. Spirite senine. Arta oferă. Eliberează. Înnobilează. Lumea lui Serghei e lumea senzualului, a visului, a unui lirism etern și universal. Filmele lui sunt de fapt adevărate picturi. O pură încântare estetică.

   Serghei s-a născut la Tbilisi, la începutul anului 1924. Pe 9 ianuarie. A avut șansa de a fi copilul unor părinți interesați de artă și de cultură. În copilărie dă semne de talent la pictură și la muzică. Studiază apoi canto și vioară la Conservator. De asemenea ia lecții de pictură și de coregrafie. În 46 intră student la Institutul de artă cinematografică din Moscova. După ce termină facultatea se mută în Ucraina.

   ,,Umbrele strămoșilor uitați” e filmul pe care el îl consideră ca fiind debutul său în arta cinematografică. Tot ce a creat până atunci i se pare ca ținând doar de o zonă a experimentelor nu prea reușite. Filmul e în dialectul huțul ucrainean. Serghei protestează împotriva dublării filmului în rusă, fapt pentru care în 68 e arestat și învinuit de ,,naționalism ucrainean”.

   După perioada petrecută în arest studiourile rusești își închid ușile pentru el. Încearcă să bată la ușile studiourile sovietice din Georgia. Nicio șansă însă nici acolo. În aceste condiții, părăsește Ucraina pentru Armenia. Începe filmările la ,,Culoarea rodiei”. Subiectul părea ,,sigur” și ,,curat” – viața poetului Sayat Nova – deci e autorizat. Din păcate filmul va fi supus unei cenzuri acerbe. Serghei se revoltă. Scrie un pamflet la adresa stării de lucruri din cinematografia sovietică.

   I se pregătește între timp un proces kafkian de-a dreptul. Capete de acuzare: ,,antisovietic”, ,,cultul exacerbat al trecutului”, ,,considerarea frumoaselor și sănătoaselor structuri sociale drept niște himere din cauza unui surealism exagerat”.

   În iarna lui 73 e acuzat că ar face trafic cu icoane, de schimb de valută pe piața neagră, de homosexualitate, de agresarea fiului unui demnitar al regimului, de propagare a bolilor venerice. E arestat și obligat să își mărturisească în fața completului de judecată impulsurile homosexuale chiar dacă în fapt nu ar fi avut niciodată astfel de relații. Serghei va spune la un moment dat: ,,Sunt oficial un homosexual sovietic. Apetitul meu sexual a făcut să sufere 340 de membri ai Partidului Comunist Sovietic. ”

   L-au ținut – chipurile ,,preventiv” – 6 luni în arest. După cele 6 luni, are loc un proces cu ușile închise în urma căruia va fi condamnat la 5 ani de muncă silnică în Ucraina, la Kolyma, unul dintre cele mai crunte lagăre din acea perioadă. Orfeu coboară în iad. Printre deținuții de drept comun. Printre criminali.

   În Occident încep protestele pentru ceea ce i se întâmplă lui Serghei. Truffaut, Buñuel, Resnais, Antonioni, Visconti, Fellini, Rossellini, Godard, Aragon, Françoise Sagan, Yves Saint-Laurent, Joseph Brodsky, John Updike, toți se ridică în semn de solidaritate cu Paradjanov. Curg petiții după petiții. Mass-media de peste tot e în flăcări. Andrei Tarkovski își riscă libertatea și semnează o scrisoare adresată Comitetului Central în care cere să se revadă procesul lui Paradjanov.

   Statul sovietic a făcut tot ce a putut pentru a-l determina pe Serghei să se sinucidă în închisoare. Nu reușește. Parcă în bătaie de joc, îi scade pedeapsa de la 5 la 4 ani. E transferat dintr-un lagăr în altul. Umilit. Bătut. Închis și de ruși. Închis și de ucraineni. Serghei creează colaje. Rezistă prin artă. N-au putut ei călca în picioare cât a putut crea Serghei! Din materiale reciclate pe care le găsește prin lagărele lui de detenție, creează adevărate opere de artă.

   Statul sovietic începe să se îngrijoreze de protestele occidentale care devin tot mai numeroase și mai vehemente. Îl țin în continuare prizonier dar îi mai slăbesc hățurile. Într-un interviu realizat de Ron Holloway cu puțin timp înainte de moartea lui Serghei, acesta va spune despre perioada în care a fost închis: „Viața mea fără această experiență nu ar fi fost altceva decât un miraj. Dacă cineva este poet, poate crea în aceste condiții. Prizonierii mi-au adus niște hârtie. Am scris în închisoare cam 100 de povestiri și 6 scenarii. Am devenit confesorul lor oficial. Mi-au povestit crimele lor, aventurile lor amoroase, relațiile lor sexuale. Poveștile lor tragice erau romane! Am desenat opt sute de lucrări. Cu cărbune, cu orice. Am lucrat cu bucăți de stofă, cu bucăți de pânză de sac. Le-am dat lecții de pictură, desen și colaj prizonierilor. Gardienii erau cruzi. M-au făcut să sap de parcă săpam după aur, purtând încărcături grele. Într-o zi li s-a făcut milă și mi-au dat o treabă mai ușoară. Am curățat frunzele. A fi închis te distruge după circa zece zile, mental sau sexual. Eu în mijlocul acestei lumi tragice, eu, în munca mea, tindeam spre o puritate uluitoare, o mare spiritualitate. Aveam o singură alegere: fie să mă prăbușesc, fie să rămân artist. Mulți dintre contemporanii lui l-au considerat nebun.

   După 4 ani și 11 zile de închisoare au fost nevoiți să îl elibereze la presiunea mass-mediei și a artiștilor din Occident. Iese în libertate la 30 decembrie 1977. Îmi imaginez cum a fost pentru el revelionul acelui an. Intră în starea de deținut eliberat condiționat până la împlinirea celor 5 ani la care e condamnat, mai avea deci 11 luni și 18 zile de executat. Sărac și liber, se întoarce în Georgia natală, în casa mamei sale. Îi e interzis să filmeze ceva sau să emigreze. Și-a vândut în perioada aceea toate bunurile și a trăit din mila și ajutorul prietenilor. Viața aceea i se pare mai rea decât moartea.

   E urmărit penal în continuare pentru ,,ermetism și estetism decadent”. În 82 îl închid și georgienii lui. Se poate spune că a făcut pușcărie peste tot: la ruși, la ucraineni, la georgieni. Și asta doar pentru că era un artist. Așa arată adevărata lume a oamenilor. Un semnal de alarmă uriaș celor care militează pentru ideologizarea exagerată a artei, pentru așa-zisa ,,corectitudine politică”. Pot deveni chiar ei victime într-o zi dacă nu se opresc la timp. În închisoarea din Tbilisi, Serghei a stat 9 luni. Prietenii săi din Occident reușesc să îl scoată și de data aceasta. Iese de acolo distrus fizic, cu sănătatea la pământ: diabet și cancer. Moralul însă, în ciuda a ceea ce se întâmplă e mai ridicat. Nu își pierde speranța. Prietenii lui georgieni îl ajută să vândă colaje, costume de scenă, tablouri, scenarii.

   Din 1984, sub glasnost-ul lui Gorbaciov, Serghei e lăsat în sfârșit să lucreze. Creează două filme. În 88 e lăsat să plece din URSS. E liber! Ajunge la München, la Paris, Londra, Rotterdam și New York unde oamenii îl așteaptă cu brațele deschise. În iunie 90 începe un nou film, autobiografic de data aceasta. Filmul rămâne însă neterminat. Serghei e transportat la Paris de urgență, cu un avion medical. Prea târziu însă.

   E dus la cererea sa la Erevan unde va muri o lună mai târziu, în iulie 90. Avea 66 de ani. La înmormântarea sa au participat 50.000 de oameni. Când a murit, Serghei avea în lucru patru filme, inclusiv un film despre Longfellow și universul său indian, o Divină Comedie și un Faust, și alte două pe care voia să le păstreze secrete.

   Serghei a spus mereu: ,,Nu sunt un dizident. Sunt doar un regizor care a fost blestemat. Deranjez oamenii. Nu sunt conform cu ei.”  Paradjanov nu a fost un dizident ci un rebel. Un superb și genial rebel. Și-a păstrat inocența copilăriei precum orice adevărat artist. Era sigur că arta produce fericire și poate distruge răul. Că poți fi fericit prin artă. Creând-o și făcând-o parte integrantă din viața ta.

   „Am cunoscut trei despoți, toți locuiau la Kremlin. Sunt singurul regizor sovietic care a fost închis sub Stalin, sub Brejnev, sub Andropov, iar filmele de atunci erau electrocardiogramele terorii, ale fricii”.

A rezistat prin artă și ne-a dat tuturor artiștilor care avem ochi de văzut și suflet de simțit o lecție uriașă.

Omul pur și simplu a dinamitat canoanele realismului socialist cu acest amestec de glumă, poezie și provocare care l-a apropiat oarecum de prietenul său Pasolini.

   Nu a luptat să schimbe lumea – exact cum spunea el însuși, nu era un dizident – ci pentru a salva visele lumii. Culoarea rodiei unește anii trecuți, copilăria, culorile și parfumurile lumii. Serghei Paradjanov. Cine a fost el? Un artist. Ce a fost el? Un fruct de rodie. Roșu. Intens. De neuitat.

   Mă ridic de la masa mea de scris. Îmi pun rodia cea uscată în buzunar. Ies afară. În lumea liberă care este întreagă a mea! Prin arta mea pot să mă ridic și să rămân mereu în picioare. Am învățat asta de la Paradjanov.

   Te salut, Serghei!

Dana Banu s-a născut la 16 martie 1970 în Târgu-Mureș, a debutat cu poezie în anul 1984 în revista Astra, trăiește la Paris; de-a lungul timpului a publicat în nenumărate reviste și antologii din țară și din străinătate, a semnat cu acest nume de autor volumele de poezie: Poezii din țara lui Elian, 2007; Cântecul samovarelor, 2011; și lumea cinema paradis, 2013; Luna și Îmblânzitoarea de oameni, 2015; Cartea singurătății, 2017; Insomnii orientale, 2023; tot cu acest nume a semnat și volumele de proză: Orașul părăsit, 2000; Ferestre, 2021; O după-amiază cu Miller și Kerouac și alte povestiri, 2022; Lumea exotică a Salmei Metivet, 2024.