POVESTIRI DE DUMINICĂ – Dana BANU – Livezi

Livada de piersici 3.

Noi nu mai suntem aici / Parfum de piersică – parfum de femeie

   Anouk era precum o scrisoare pe care ai scris-o cu multă grijă – cu dragoste chiar – dar pe care nu ai trimis-o niciodată. O femeie care își conducea ferma de la marginea orașului cu mână sigură deși în aparență părea că se gândește mereu în altă parte și că este încă unul dintre acei oameni incapabili să ia decizii practice. Trecea zilnic pe străzile micului oraș de munte, pe bicicletă sau cu 2 CV-ul ei roșu care se strecura printre mașinile din trafic, fără timiditate.

   Culorile pastelate ale clădirilor din Grasse îi desenau zilnic drumuri noi prin oraș. Casele cu obloane verzi o salutau ca pe o bună prietenă. Labirintul micilor străzi înguste și umbroase pline cu mici parfumerii, buticurile pline cu săpunuri și cu tot felul de uleiuri, galeriile de artă, micile biserici care apăreau deodată printre clădirile vechi dar bine întreținute, mesele cafenelelor pitice care se întindeau prietenoase pe trotuarele înguste, toate o priveau ca pe o prietenă și o bună confidentă a lor.

   Povestea lui Anouk e povestea multor femei. Banală în aparență. O sticluță pentru lacrimi din aceea care se aruncă în apele lumii fusese într-o vreme Anouk. În vremea în care Michel părăsise ferma lor din Grasse, împreună cu foarte tânăra menajeră a casei. I-au lăsat un bilet pe gheridonul de la intrare: ,,Noi nu mai suntem aici.” Au semnat la fel de scurt: Annette și Michel. Nici măcar nu și-a luat rămas bun de la ea doar în numele lui. Apărea și numele fetei. Și încă primul! De parcă Annette l-ar fi scris.

   Atunci femeia Anouk a început să plângă, însă doar în adâncul ei cel neștiut de cei din afară. Tainicul ei adânc. Nevăzută de nimeni. Un plâns de zi cu zi care o răcorea și îi făcea bine. Un plâns care devenise încet-încet o stare de bine pe care și-o provoca singură. Noi nu mai suntem aici. Noi nu mai suntem aici. Noi nu mai suntem aici. Își repeta mereu cuvintele celor doi din biletul lăsat pe gheridon. Doar atât i-au scris, însă micul răvaș i se părea femeii Anouk încărcat de fraze alambicate. Un adevărat tom plin cu povești de viață. Un fluviu de cuvinte care curgea prin fața ferestrelor ei interioare mereu deschise către lume.

   Lacrimile femeii Anouk deveneau aurii incandescente. Pluteau un timp pe suprafața acelui fluviu format din cuvinte apoi se scufundau nevăzute, dând noi sensuri, în fiecare zi, propoziției din bilet. Noi nu mai suntem aici. Livada de piersici a primit-o. A ascuns-o. A mângâiat-o. Oamenii nu. Vorbeau în spatele ei. Unii o întrebau direct ce va face acum, când a devenit o biată femeie singură. Michel îi lăsase ferma din Grasse. Era îndrăgostit. Nu voia decât să scape de ea fără scandal. O iubea pe Anette și fugise la Paris cu ea. Își toca pe acolo averea moștenită de la bunicul său, un vestit parfumier al anilor 70.

   În fiecare zi femeia Anouk mergea la gară. Privea trenurile care veneau de la Cannes. Călătorii din Paris care doreau să ajungă la Grasse cu trenul nu aveau legătură directă. Schimbau și luau altul, din Cannes.

   Oricând putea să coboare Michel al ei dintr-un tren! La început, în primele zile, se oprea un moment în fața clădirii roz cu margini văruite în alb, a gării. O privea de parcă tocmai i-ar fi apărut în față un nou prieten. Se uita în sus la ceasul rotund al gării, apoi la cele două tufe cu flori de culoare magenta, de la intrare. Intra în gară cu pasul ușor tremurat. Ușor aerian. Privea peroanele înguste. Lumea devenea foarte mică și oamenii dispăreau cu toții. Asemenea lui Michel. Rămânea doar ea și trenurile puține din gara cea mică. Acolo a întâlnit-o pe Simone. Chiar în perioada Sărbătorii trandafirilor din mai. Fata a coborât din tren. A privit-o fix și i-a zâmbit. Apoi s-a uitat în jur la călători și la gară de parcă nimerise în orășelul ei de munte venită dintr-o altă lume.

   A intrat firesc în vorbă cu ea de parcă se cunoșteau dintotdeauna. A înțeles imediat. Anouk a primit-o la ferma ei. A îndrăgit-o. Când se gândeaște la Simone, Anouk se gândește ca la fata pe care trenurile gării i-au adus-o. După venirea Simonei la Grasse, femeia Anouk a renunțat să mai meargă zilnic la gară. Abia atunci a închis ușa în urma lui. A încuiat-o și a aruncat cheia în apele fluviului de cuvinte plin cu lacrimile ei. El nu mai e aici, și-a spus Anouk. A mers în livadă și a privit piersicile. În anul acela, unul dintre copaci a dat roade mai devreme decât ceilalți. În mai, cu câteva zile înainte să o întâlnească pe Simone, la gară. I-a pus piersicului numele fetei.

   Anouk a zâmbit și a trăit mai departe. Uneori Simone, Munira și femeia Anouk merg să privească picturile lui Rubens din Catedrala cea mică din oraș: Notre Dame de Puy. Apoi, când ies, privesc lung spre panorama care se întinde în fața lor. Dealuri verzi și vile cochete ca desenate de mâna unui artizan de geniu.Uneori seara ies toate trei în oraș la vreo clătitărie. Își iau gallete sărate. Vorbesc despre o mulțime de lucruri mărunte. Despre treburile fermei, despre farduri, haine și despre emisiunile pe care le urmăresc la tv. Despre starea vremii și despre starea lumii.

   Duminica, femeia Anouk le cumpără fetelor clătite cu ciocolată. Merge cu bicicleta ei sau cu 2 CV-ul cel roșu până în centru, ca să le cumpere. Apoi, în anotimpurile mai calde, intră toate trei în livada de piersici, la picnic. Stau acolo înconjurate de pomi fructiferi și li se pare că viața lor primește parfum de femeie. De altfel întregul oraș are acel parfum. În cele din urmă Anouk a deschis un mic atelier chiar la intrarea în livada de piersici. Și-a dat seama că Munira și Simone nu se simt bine dacă primesc totul de la ea fără să muncească.

   În micul lor atelier, cele trei femei creează cutii pentru săpunuri și pentru seturi de parfumuri. Fiecare cutie are un design aparte și e unică, făcută de mâinile lor delicate. Cele trei femei lucrează astfel foarte bine împreună, câștigă îndeajuns încât să se întrețină și viața lor merge mai departe. Mathieu a devenit iubitul Munirei și le ajută să distribuie cutiile create în atelier. Într-o duminică aurie de septembrie, o călătoare a intrat în mica lor livadă de piersici. A văzut ușa atelierului deschisă: Hei, nu e nimeni aici? a întrebat ea. Noi suntem aici! au răspuns cele 3 femei deodată.

   Femeia Anouk a zâmbit. Și lumea a devenit o duminică de septembrie cu parfum de piersică. Un parfum de femeie.

Dana BANU s-a născut la 16 martie 1970, a debutat cu poezie în anul 1984, în revista Astra, este poet, prozator, călător literar și scenarist; de-a lungul timpului a publicat sub acest nume în nenumărate reviste și antologii din țară și din străinătate, tot cu acest nume de autor a semnat volumele de poezie: Poezii din țara lui Elian, 2007; Cântecul samovarelor, 2011; și lumea cinema paradis, 2013; Luna și Îmblânzitoarea de oameni, 2015; Cartea singurătății, 2017; Insomnii orientale, 2023; precum și volumele de proză: Orașul părăsit, 2000; Ferestre, 2021; O după-amiază cu Miller și Kerouac și alte povestiri, 2022; Lumea exotică a Salmei Metivet, 2024…